GETA STAN PALADE – DESTAINUIRILE FULGERULUI sau SCURT TRATAT DESPRE TRATAREA TIMPULUI (1)

Fulgerul este un simbol generos, aflat la intersecţia elementelor fundamentale; el este incontestabil Foc; e generat de Apă; se manifestă în Aer şi se odihneşte adesea pe Pământ. De asemenea Fulgerul e simbolul forţei şi Zeul Zeilor la greci, Zeus, avea în fulger o  armă de temut. Dar fulgerul este o „efemeridă temporală”, durează fracţiuni de secundă, devine un etalon al vitezei şi al gândului: „fulgerător”, „ca fulgerul.” Destăinuirea  (spovedania, mărturisirea) cere timp, este un discurs monologat, dar şi un presupus dialog, iar înainte de orice o naraţie.  Se doreşte o eliberare, dar şi o iertare, o izbăvire. Aşadar Destăinuirile fulgerului este un oximoron, având ca subiect timpul, fiind dublu metaforizat (intervine şi personificarea), pentru a se obţine o umanizare a textului poetic.

Aflată la al optulea său volum de versuri, Geta Stan Palade a trecut cu bine proba iniţierii (şapte) şi actualul volum este unul sigur, fără ezitări, fără cotloane imagistice, de o remarcabilă fluenţă. Opt înseamnă de fapt simbolul infinitului, dar şi expresia desfăşurată a inelului lui Moebius, al cărui morală e simplă: nu putem ieşi, oricât am încerca, din apriorismul spaţio-temporal. De aici şi zbaterea remarcabilă a poetei de o învinge spaţiul şi timpul: prin relativizare, prin dilatare, prin comprimare, prin eternizare, prin mistificare…  Dar 8 mai este şi cifra lui Iisus Hristos, un 8 multiplicat în ecou: 888.

Textul poetic debutează cu o clasică invocaţie, adresată nu muzelor, ci Clarvăzătorului, unul din posibilele apelative divine ale Creatorului:Te chem,/să-mi aduci muzica sferelor//Învingător, să descinzi/ purtând pe umeri mantie înstelată de Domn/aducând cu inima,/cerul de pământ mai aproape!// Clarvăzătorule,/acoperă-mi trupul tânăr/cu floarea cireşului/să pot auzi/cum lăcrimează dimineaţa,//botează-mi, Doamne, /roua sărutului/cu aceeaşi lină lumină de stea! //Licuricii poienelor/împletindu-mi din tinere mlădiţe/la ferestre corăbii… (DE LA CELĂLALT CAPĂT AL ANOTIMPULUI).

Este „regretată” Vârsta de aur, edenică, singura perioadă a omenirii când omul a fost cu adevărat fericit: Ar fi trebuit să rămânem/aşa cum am fost/mai tineri cu câteva veacuri/să putem învăţa/de la arbori şi păsări iubirea!//Ar fi trebuit dragule, Magule/să rămânem aşa cum am fost!.. (MAI TINERI CU CÂTEVA VEACURI).

Dumnezeu este evocat cu tandreţe şi îngândurare. Invocaţia se transformă într-un descântec blând, într-o oraţie: Adu-mi, Doamne, ceru-acasă/să-ţi devin din nou mireasă;/din imperiul nimănui/să-nalţ mierlele pe grui!//Vino-acum, Doamne, pe plai/eu Crăiasă şi tu Crai (DORUL INIMII…)

Pentru că tensiunea rugii ar deveni insuportabilă, Geta Stan Palade intervine contrapunctic  în discurs, adresându-se printr-o scrisoare emoţionantă, un veritabil testament,  fiului  ei, Adrian: Fiul meu, înainte să te las/să pleci singur prin lume/nu-mi uita cuvintele de început //Visam că-ntr-o zi/ai să te-ntorci acasă bărbat,/chipul tău prin oglinzi înnoptând!//Pentru mine nimic nu părea/să mai aibă sfârşit/până în clipa când ai revenit/cu cerul pe umeri/asemenea unui cerb prin păduri!…. (NU-MI UITA CUVINTELE DE ÎNCEPUT  (fiului mei Adrian))

Ruga poate devine un pamflet lilial (se poate şi aşa ceva!), prin evocarea patriarhatului:  Anotimp al bărbaţilor/coborât din milenii/străluminând traiectorii de vis/şi de-aici mai departe,/dincolo de stele şi moarte!… (CITINDU-L PE ESENIN)

Dar nimeni şi nimic nu poate opri miracolul  să înflorească: În noaptea /asta/ toate pădurile din lume/vor înflori/şi aşa vor rămâne!//În zori,/inimile noastre/iubindu-se/aşa vor rămâne!//Până/când lacrimile/şi viorile/îngropate în arbori/vor irumpe triumfând//aşa/cum au fost/de la începutul/ începuturilor/floare roşie de nu mă uita!… (PÂNĂ CÂND…)

Pentru moment, Dumnezeu pare suspendat (poate prin eternizare!) şi locul său e  luat de Caligraf, una din măştile timpului, dar şi ale Demiurgului: În fiecare anotimp/suspină o pasăre /ascultând doina din fluier!//Secundele /măsoară clipa de jar/din memoria fulgerului/ca şi când ne-am arvuni/cuvintele dragostei/să poată izbucni lumina.//Ca şi când /în cinstea Ta, /Caligrafule,/mi-aş ascunde /cheile de sidef ale dorului/într-o gură de flaut /flămând/ veghindu-ne amintirile…. (DIN MEMORIA FULGERULUI)

          Există, desigur, teama ca poeta să fie sedusă de timp, dar totul se desfăşoară la dimensiuni cosmice, ce anulează această „ipoteză”: De /teamă/să nu /îmbătrânesc/ prea devreme//inelul /lui Saturn/se-ascunde//    sub aripa /cocostârcului//punându-i /cerului/ pe creştet /diademe!.. (INEL DE LOGODNĂ).

Pentru poetă, important este dreptul de a visa, iar pentru fete, cel mai frumos vis este un prinţ:  Încă /din copilărie/mi-am logodit clipele /cu Făt-frumos!//Pe-atunci /purta un curcubeu la pălărie/şi-avea în buzunarul de la piept/năframă de argint /brodată cu nuferi şi stele/culese-n zori de-un tânăr Zeu,/din cruciada Ielelor abia întors! (HOINĂRIND PRIN GRĂDINA DORULUI)

Dar plonjarea în analepse, în copilărie, nu se face fără traume, chiar dacă acestea rămân la nivelul imaginaţiei poetice. Universul e urbanizat, natura naturata a devenit natura artifex, versul „se scrie” simbolist şi chiar suprarealist: E-o preschimbare în livezi de toamnă/pâraie curg prin văgăuni fierbinţi/chioşcul din colţ – un bust de doamnă/împrăştiind miros de hiacint!//Atârnă stele de catarge/ca-ntr-un oraş împins pe căluşei/par băncile din parcuri sarcofage/ înţepenite-n pulberi de scântei!//Răcori abia ghicite-n întuneric/sonor răzbat prin rămuriş de stei,/o mână albă din văzduhul sferic/pune peceţi de aur pe alei!… (PECEŢI DE GALBEN).

Odată ieşită însă din copilărie, din visul cu ochii deschişi, ajunge dominant orgoliul feminin, un gând întors, de Galatee, care ştie că a fost cândva statuie: În ziua când am fost proclamată Statuie,/Zeiţă pe metropola noastră de acasă (RAM ÎMBOBOCIT DE CIOCÂRLII).

Triumfă eternul, misteriosul, tainicul şi de ce nu orgoliosul feminin: Niciodată n-o să mă poţi citi/până la capăt (DE DRAGOSTE)

Ni se propune chiar o apocalipsă, în care până şi timpul moare: Tramvaiul /a dispărut demult/iar caii /s-au îngropat de vii/cu ham cu tot,/spre tine astăzi  /să mai viu nu pot! (TANDREŢE)

Dialogul cu Caligraful este trist, cu un ton elegiac bine temperat: Spune-mi, /Caligrafule: /cum să pot auzi /când /se preschimbă /lumina/din lacrimile /privighetorilor/îngenuncheate /la picioarele/ existenţei /şi credinţei /noastre!? //Asemenea Ţie /mă spovedesc /cuvintelor/ într-o /rugăciune /de seară/cum dăinuie /pe cer /Steaua Polară!… (MĂ SPOVEDESC CUVINTELOR)

O primă speranţă în acest univers ar rămâne soarele, zeu suprem, aşa cum apare în miturile celor vechi: dimineaţa /soarele /răsărit /pe coline,/nădejdile /dragostei /pentru ziua /de mâine… (SĂ NE DESCÂNTE DE DOR) .

Tonul e reţinut, fiecare cuvânt devine vers. Şi atunci pot ţâşni metaforele  inedite, oximoroane proaspete: bătăturile /de diamant /ale cerului! (BĂTĂTURILE CERULUI)

Poeta are nevoie  de basm, de miracol, pentru a obţine  metamorfoza, pentru a reinventa povestea şi a o elibera: unde vorbele mele /se dau de trei ori /peste cap/să-ţi inventeze /mereu alte /şi alte poveşti, (DORUL DE TINE).

Lucian Strochi