Încurajată de izbânzi lingvistice, Geta Stan Palade schimbă receptorul, acesta fiind acum un scriitor celebru, creatorul unui personaj nemuritor, respectiv Cervantes şi Don Quijote de la Mancha: Îţi scriu/Don Miguel/în fapt de seară/despre morile noastre de vânt/care macină vorbe (SCRISOARE DIN MANCHA)

E momentul când poeta poate scrie foarte frumoase versuri, bazate pe paradox: Să-ntineresc/îmbătrânind de frumuseţe,/ sortită-am fost ca să te port în piept/eşti dorul meu din suflet înţelept/lumina ce-mi descântă cu blândeţe!//În tine cred/cum crede lutu-n soare să mă-mbete foaia verde!… (DOR) Să recunoaştem că „Să-ntineresc/îmbătrânind de frumuseţe” nu o poate spune prea mulţi poeţi…

„Sunt om şi nimic din ce e omenesc nu-mi e străin”, spusese cândva Terenţiu.  Acelaşi lucru îl afirmă acum  şi poeta, mai vehement şi mai poetic însă: De nimic nu mă pot lepăda/la venirea mea în cetate/nici de dorul din izvor,/nici de punga cu păcate. (ZEI UITUCI CU DINȚI DE LAPTE)

Vocaţiei de demiurg i se adăugă cele de Descălecător, de Cuceritor şi de Descoperitor: Am însămânţat Calea Lactee/cu arbori de pâine şi sare/aici, pe pământ,/o altă minune a lumii/înfrunzind neprihănitul, cuvânt /în numele tatălui şi al mumii! (SCRISOARE CĂTRE UN PRIETEN…)

Iată şi mitul Meşterului Manole,  întors, interesant, inedit, impresionant, Ana preluând iniţiativa,  printr-un interesant transfer ideatic : Îngroapă-mi în zidul de ambră, aripa,/Manole auzi-mă, mărite meştere,/când te strig din zid de cupole/ tencuieşte-mi trupul şi sânii//să nu-mi mai fie teamă/de singurătate şi frig/s-aud în zori către cer/albiţi de dor cum zboară lăstunii!//Haide, Manole să-mi tencuieşti/cu luceferi cetatea/cât mai e timp şi nu se face târziu!… (RUGA ANEI)

N-aş vrea să se creadă că Geta Stan Palade se refugiază doar în folclor sau în contexte antice. Dimpotrivă, nu o dată, ea devine „sufragetă”, feministă, „panteră roz”, având ca aliate personalităţi celebre, moderne, cum ar fi Françoise Sagan, un Caligraf feminin:   – Bună ziua, Tandrețe,/vis tânjit de nesomn!//- Bună seara, Tristețe,/vino, acum, lângă mine,/înflăcărată floare de april/râvnită de pom,//ispită, roz-albă lumină/dulce și amară clipită!//- Bună dimineața, Iubire,/Caligrafele, Magule, vino în prag/să-mi botezi lumina cuvintelor!… (BOTEAZĂ-MI LUMINA!)

Orgoliul poetei,  mărturisit, destăinuit, îi permite acesteia să nu rateze  întâlnirea cu metafora: Mă destăinui în fața ferestrelor:/ostenelile nu mi-au fost în zadar, Caligrafule!/Am dezlegat cu inima legată la ochi,/nodul gordian al metaforei… (NORDUL GORDIAN).

Rezultă o succesiune de măşti,  într-o superbă cascadă alegorică: Voi fi tot ce-am visat să fiu: Ondină,/Zeiță purtând curcubeie de rouă în cosiță,/livadă întomnată plină de rod, /rădăcină de vis,//sămânță alpină din Paradis,/alăută de Domn și Domniță/cu tâmplele albite de griji/culegând mărgăritare amare!//Voi fi floare de colț pe stânci,/catapeteasma dorului să-ți legeni și să-ți culci,/cântec de Pasăre Liră purtată în suflet /de-o Ondină,/licoarea bobului de razachie,// Să putem auzi cum iarba crește și descrește/la rădăcinile Turnului Babel căzut în declin (CHIP MULTIPLICAT ÎN ALTE CHIPURI)

Poeta îşi permite chiar să-şi manifeste compasiunea pentru un Dumnezeu uitat: Cine, Doamne, la noi pe pământ/îți mai numără umbrele plopilor/contemplându-ți milostenia grijilor/îngropate în rotundul cuvânt!?/Cine oare din livezi/îți mai deslușește culoarea apelor verzi!?//Cine, Doamne, /din Ceaslovul cerului de început/îți mai paște cuvântul de la facerea lumii/purtând veștile, ca săgețile în toate zările/șoptite în buzele vântului!? (CINE, DOAMNE?!)

Rar, foarte rar, apar, în textul discursului poetic unele ecouri  stănesciene sau soresciene, dar care se explică prin înrudire spirituală şi nu dăunează cu nimic ansamblului:

Din punctul de vedere al norilor/ploile care cad pe pământ/sunt lacrimile Zeilor/din care încolțesc arborii… (SĂRBĂTORIND   PRIMĂVARA)

Astfel poeta poate  auzi neauzitul,  vedea nevăzutul,  rosti necuvântul: Aud cum cântă lăstunii/în sideful tainic al scoicii,/îngropate-s minunile lumii…//Maică fecioară la asfințitul Lunii/spiridușii luminii îmi fac semne/bătând darabana-n ferestre/cu degete de mărgean! (ÎN SIDEFUL DE TAINĂ AL SCOICII)

Aşa cum versul devine un singur cuvânt, poetul are dreptul,  de jure şi de facto, să incendieze până şi imaginarul, cuvintele şoptindu-se rar, unul câte unul, ca nişte mătănii: Când /te strig /clipa /se face /corabie /azurie/luminându-mi /cărările. (NUFERI TÂRZII)

Dulcineea este o iubită pervertită de dragoste şi dăruire: Privesc cerul, amiaza de purpură ora ovală din pisc,unduirile pelicanilor, ninsori, candori./Să fiu eu oare Dulcineea din vis, mi-am zis, /de demult dorită!? Mi-e teamă, Doamne, să /nu-mi fi uitat numele pe portativele cerului!//Palmele adoratorilor de himere îmi mângâie umerii, sânii, coapsele dănțuind prin zăvoi,/leoaice flămânde de-azur! Am simțit atunci nevoia să acopăr lumina soarelui cu ceva! (DULCINEEA DIN VIS)

Spaţiul şi timpul se irizează, devenind cântec: Un curcubeu adună-n cer azurul roată/amirosind a miere și a grâu/pridvorul casei înflorind deodată/sărbătorind lumina din matca unui râu!//Mocnit târziul ni se face cântec /din ierbi o să răsară steaua solitară/ca să visăm frumos în astă seară/din ceru-nalt dorită primăvară! (DIN GOANA CLIPELOR)

Impresionează capacitatea poetei de a mitiza şi demitiza. Plonjarea în mitologie, în timp (timpul poeziei) se face firesc: Petrarca primeşte apelativul de  „baci”, iar nimfele sunt „surori”: Am sorbit bărdaca de nămeți și sori/baci mi-a fost Petrarca, nimfe, trei surori!/Ochiul de lagună tremurat de crini/mi-a adus din Lună brâul de lumini! (DE PARCĂ M-AŞ VINDE…)

Amestecul de timpuri impune şi un salon galant, în bună tradiţie franceză, salon în care se discută nu numai despre fapte mondene, ci şi despre literatura clasică greco-latină:Îmi amintesc, dragă Viconte, /anotimpul predestinat,/petrecut pe cărări de narcise, /călător fără sațiu/pe unde au întârziat o dată tălpile lui Ulise, tâmplele lui Horațiu!…. (SUNT ÎNCĂ TÂNĂRĂ)

Rostul poetei pare unul simplu şi  anume  acela de a-şi gestiona iubirea: Îmi rostuiesc iubirea înscrisă-n testamente/și zilnic soarelui mă-nchin,/adun din lut lumina, o însemn în pergamente/purtând sub bolți povara grădinilor de crini! (IMI ROSTUIESC IUBIREA)

Accentele nu sunt străine  de Dimitrie Anghel sau chiar de  Magda Isanos, într-o bună tradiţie românească: E primăvară în caiși, sau numai o părere,/o simt urcând, străfulgerată rouă,/arome dulci dau buzna prin unghere/văpăi de maci despică ceru-n două!//Lucește iarba într-un fel ciudat /și zările-s semețe cum n-au mai fost pe-aici/fântânile din zare cu steiul aromat,/dumbrăvile cusute cu arnici!//Ruguri stelare prind să facă semne,/e primăvară-n noi –/povara munților clipe solemne!… (POVARA MUNŢILOR)

Rezolvările pot fi subtile, aluziile istorice clare, aproape explicite, dar plecându-se de la un text se ajunge la un pretext poetic: Pentru mine /n-a existat nici regatul /și nici calul!//Așa se face /că am rămas frumoasa văduvă /a Împăratului! (VĂDUVA ÎMPĂRATULUI)

Lucian Strochi