GETA STAN PALADE – DESTAINUIRILE FULGERULUI sau SCURT TRATAT DESPRE TRATAREA TIMPULUI (3)

Geta Stan Palade pare o adolescentă travestită în femeie, derutându-ne cu o vârstă incertă, trăirile ei fiind contradictorii şi evadând dintr-un timp cronologic şi biologic: Încinsă sunt de-o flacără,/mi-am culcușit uitarea sub saboți/azi am fugit în Cosmos de la școală/să văd pe Lună dacă sunt roboți!//Enigmă/clipitele le-am adunat/dintr-un exil de teamă macerat,/lăsați s-alerge caii prin omăt,/e-un chilipir pecetea de-împărat!… (CAI DE STELE)

Peisajul poate fi apocaliptic, aparent fără vreun motiv, având rolul de contrapunct imaginar, duplicitar: Cele mai armonioase /statui din Evul Mediu,/cele mai de vază /atlase de aripi subțiri,//cele mai focoase /grădini de trandafiri/vor fi decapitate în zori/de-un fulger limbut /adorat de privighetori,//de limbile dulci /ale cântecului/acaparat de neliniștea /unui deal de mălini/pe unde se înalță /oiștea de mărgăritar /a Carului Mare!… (NELINIŞTEA UNUI DEAL DE MĂLINI)

Caligraful devine protagonistul acestui dialog convertit în monolog adresat: Nu te sfii, /Caligrafule, /să-ți chemi /Zeițele la cină /către seară /când se furișează /de sub dalele vetrelor/iarba pitică /din sânii materiei! (MAI PRESUS DE ORICE)

Pentru poetă istoria poate fi oricând remitizată: Seara când poveștile se retrag în unghere/în casa bunicilor mei plecați de câteva veacuri/să se odihnească puțin cuprinși de jale și dor/vine o ceată de Zei cu chip de cerbi /purtând în frunte stele de aur /să le sărbătorească ziua de naștere… (OCHIUL MAGIC AL LUNII)

Caligraful e luat ca martor tăcut într-un monolog despre Dumnezeu:Ţi-am mai spus-o cândva, Caligrafule, /singura enigmă nedezlegată/nu este alta decât Dumnezeu, /odihnindu-se la capăt de drum…. (ENIGMĂ …)

Dar rolul său esenţial e acela de scrib absolut, de contabil al stelelor şi al cuvintelor de dragoste:Tu eşti Prinţul moştenitor/al cuvintelor mele de dragoste/le prezici nemurirea stelelor/în cavalul tânguitor,/ călcând pe pârtii de safire şi cremene! (DESTĂINUIRILE FULGERULUI)

Viziunea este monadică, dragostea este un proces total, devastator şi integrator, de cuprindere a lumii: În timp ce eu, Caligrafule,/să nu te uit, să nu mă uiţi/îmi reazem tâmplele/de felinarele stinse ale zărilor (MAI SUS DE DUNĂRE)

Icoana poate fi şi o oglindă, poeta devenind astfel un nucleu de condensare, un obiect-subiect al adoraţiei: Azi s-a întors Domniţa/în satul nostru de pe colină/purtând pe umeri răsăritul,/icoană bizantină…//Fulger îmi trece,/Doamne, peste prag/iubitului eu să-i fiu dragă/şi el să-mi fie drag! (ICOANĂ BIZANTINĂ)

„Testamentul” are accente  oraculare, forţa unui discurs biblic, imaginarul unei faceri, refaceri, desfaceri, a unei întemeieri: În numele tău, Doamne,/iau pământ din ogorul bunicului/sfinţit cu lacrimi/cu gândul că voi putea alcătui o altă lume!//Adun stele şi luceferi/împodobindu-mi ogrăzile, casele,/ coroana copacilor cu creştetul muiat în azur,/închipuirile viselor de jur împrejur!//Abia la final îmi alcătuiesc livezile,/ramuri înflorite de privighetori/lăudându-te pe tine/cel care-mi şopteşti/cuvintele acestei rugăciuni… (ÎN NUMELE TĂU)

Scrisul poate semănă cu o deflorare, însemnând atât miracol, cât şi pierderea tainei:

În curând clipele îşi vor pierde fecioria/alergând pe foi de papyrus( ALERGÂND PE FOI DE PAPIRUS)

Natura devine comunicativă, comunicare pură: Marmora, /pietrele /căzute /din munţi/ţin discursuri//în faţa /pădurilor /şi livezilor/dorind /să devină /statui! (PE PĂMÂNT CAD ARLECHINI CĂRUNŢI)

Desluşim  în poezia Getei Stan Palade multă cochetărie, multă inocenţă,  mult joc, admirabil  interpretat, un joc al dragostei şi al hazardului: Acum, în prag de nuntă spune-mi,/mai ştii ce nume poartă tâmpla mea căruntă!?/E pasăre, vioară sau poate-i alăută,/de doruri răzbătută? (PURTÂND PE UMERI MANTIE)

Poeta nu se mai vrea eroină eterică, eretică, clorotică, ci o femeie adevărată, reală, cu toate atributele şi drepturile: „Domnule Don Quijote eu nu sunt/Dulcineea din închipuirile dumneavoastră/şi nici nu vreau să fiu!//Haideţi să distrugem împreună tirania roţii/şi-a tuturor morilor de vânt/care ne macină de-o viaţă/grijile şi sentimentele!” (ARMISTIȚIU DE SEARĂ)

Din când în când, are loc revenirea la stanţe folclorice, scrisă în  distihuri exemplare:

Cine truda nu-mi cunoaşte/mi-am făcut-o rug de moaşte!/Cine nu-mi cunoaşte visul/i-am sădit în prag, caisul!//Numai dorul când m-apucă/fug de-acasă-n câmp năucă/s-aud cucul când mă strigă,/înverzind de dor vâlceaua/sâni albind de taine neaua… (RUG)

Prolepsele sunt optimiste, vizionare, de poeta vates: La noi în sat/Apocalipsa nu va veni niciodată! (LA NOI ÎN SAT NU VA FI APOCALIPSĂ!)

Un pilon al încrederii în absolut rămâne credinţa, religia: Credinţa de neam nu are nume!/Dumnezeul tăcerii/nu se-nfricoşează de hău!//În biserici umbrele sfinţilor/stau rezemate de ziduri/asemenea unor stejari. (URME PE COZLA)

Totuşi, ca orice spirit sensibil, poeta e traversată şi  de ceaţa tenebrelor. Nu o acceptă însă şi tonul  final e unul optimist, iar ultimul vers apoteotic: Nu-s pregătită acum/pentru marele drum/aşteaptă-mă, nu dispera/mă voi întoarce curând,//lup de iubire flămând,/prin grădinile tale de fum/voi merge tandră/cu soarele iubirii în faţă!.. (MĂ VOI ÎNTOARCE CURÂND)

Încet, destul de târziu, dar ferm, Geta Stan Palade şi-a găsit un loc confortabil printre prezenţele lirice feminine româneşti. Originalitatea versurilor, curgerea lor, uneori irezistibilă (caleidoscop de cuvinte şi imagini ce nu pot fi înţelese singular, individual, nici măcar în sintagme, ci mai larg, în blocuri sonore şi vizuale), o sinceritate sinucigaşă, o superbie aproape masculină, curajul de a depăşi cuvintele pe linie continuă, iată câteva din atuurile acestei poete, care o fac redutabilă şi adesea memorabilă. Fulguraţiile ei devin fulgeraţii…

Lucian Strochi