Cornel PAIU in dialog cu Lucian STROCHI– 3 decembrie 2016 (18)

Ce raporturi aveţi cu propriile dvs. scrieri? De exemplu, s-a întâmplat ca texte mai vechi, sau, dimpotrivă, recente să vă provoace surprize? (Receptare, actualitate, simbolistică nouă, vizionaritate…)

Lucian STROCHI: Relaţiile mele cu propriile scrieri sunt extrem de complexe. După ce ai scris o carte, trebuie obligatoriu să te desparţi de ea, oricât ţi-ar fi de dragă.  Altfel ai încremeni într-un proiect, nu ai mai putea scrie altceva. Totuşi mă întorc uneori la textele mele scrise cândva şi am sentimente dintre cele mai contradictorii. Sunt uimit de stângăciile mele, dar şi de sinceritatea tonului, de curajul cu care atac o problemă de construcţie literară, dar şi cât de uşor poţi rata o pagină. Uneori am senzaţia ciudată că textele mele se rescriu permanent, că sunt receptate altfel decât le-au receptat cei din generaţia mea, că pur şi simplu textele sunt scrise de altcineva. Critica literară mă ajută uneori evidenţiind aspecte şi simboluri la care nu m-am gândit sau care nu mi s-au părut foarte importante. Mă bucur că anumite scrieri ale mele au fost comentate la intervale mari de timp, nu au intrat într-un con de umbră. Uneori mă întâlnesc pe stradă cu oameni care sunt încântaţi că s-au regăsit într-un personaj dintr-o povestire de-a mea. Cărţile îşi au destinul lor şi cred că în cazul unui scriitor nu putem vorbi despre epuizarea interesului faţă de opera sa. Un scriitor se vestejeşte mult mai greu decât un cântăreţ de muzică uşoară.