Splendoarea Paradisului este o scriere greu încadrabilă într-o specie epică, având elemente de povestire, de nuvelă şi chiar de microroman.

Spaţiul-limită este destul de larg, dar necruţător: Teafăra. Așezare ascunsă după munți, pitită între coline, ștearsă, decolorată de timp și  de uitare. Aici poți trăi și muri într-un deplin anonimat, aici poți iubi dureros sau înălțător, fără  ca semnul sufletului inundat de lumină și sublim să fie încrustat pe undeva.  Cer și lut, murmur înghițit de văzduh.

Ca atmosferă, nuvela (s-o numim aşa pentru că analiza primează, înlocuind naraţiunea) aminteşte atât de Decameronul lui Boccaccio, cât şi de scrierile clasicilor ruşi precum Cehov, Goncearov sau Turgheniev.

Personajele nu sunt puţine, dar rolul lor este diferit. Apar soții Dumitrescu (Judith și Călin), economistul Stoleru, profesorul Theodor Ifrim,   colonelul Răzvan Georgescu,   Lavinia Dragu,   poetul Mercati (Victor Ciupercă), Iolanda Pop,  pictorului Tudor Ioanid, Doroteea Crudu,Filip Cotuna, avocat, Weiss de la Imobiliare, FIAMETA.

Personajele funcţionează uneori ca un cuplu, iubirile se înnoadă şi se deznoadă, se iubeşte din disperare, iar moartea e o prezenţă tiranică, deşi aparent ascunsă. Intriga e dublă: cea indusă  de naratorul (subiectiv-implicat) care este Filip Cotuna, dar apar şi ceilalţi narator (naratorul personaj, prezentat chiar expresionist: Weiss de la Imobiliare, personajul simbolic Fiameta, Doroteea, Iolanda Pop); naratorul-martor (Lavinia Dragu) care devine  narator homodiegetic, povestirea ei în ramă declanşând o a doua intrigă; vocea auctorială îi  aparţine de obicei lui Filip, dar e împrumutată şi altora; toţi au ambiţia de a fi naratori omniscienţi şi omniprezenţi; mulţi ajung naratori reflectori, schimbând prin intervenţia lor, perspectiva asupra evenimentelor şi a personajelor (colonelul Răzvan Georgescu în primul rând, dar şi Lavinia şi chiar Doroteea Crudu).

Există şi o dinamică subtilă, dar puternică a cuplurilor, personajele cuplate legal sau ilegal, fizic şi/sau sufleteşte fiind extrem de diferite (Judith şi Călin, poetul Mercati şi Iolanda Pop, Filip Cotuna şi Doroteea): treptat nuvela devine piesă de teatru, iar personajele – caractere: evoluţia lor este infinitezimală, Filip Cotuna fiind singurul capabil de metamorfoze.

Miza cea mare o constituie însă problematizarea şi problematica, două fiind problemele care îi frământă pe toţi: moartea şi ce se află dincolo de moarte.

Dezbaterea e provocată de imaginarul Laviniei Crudu: În acel moment, am trecut  lin prin plafon, prin acoperiș, simțind cum sunt absorbită de un vârtej de lumină, care mă îmbrățișa cu nemăsurată căldură și bunătate. Pe măsură ce mă avântam spre înălțimi, intensitatea luminii creștea, până ce am simțit că pluteam într-un ocean de iubire și de lumină binecuvântată.  O muzică sfântă mă  răsfăța, turnându-mi în suflet pace și bucurie. În jurul meu, zburau îngeri, călăuzindu-mi drumul spre porțile Raiului de unde, în întâmpinarea mea, au venit mai multe ființe dragi, de care fusesem legată prin dragoste pe pământ: mama și tata, bunicii, o verișoară  care s-a prăpădit la o vârstă fragedă, dar și alții, mulți alții, morți, și care nu-mi fuseseră rude. Și deodată, în față mi s-a deschis o priveliște de basm; câmpuri de verdeață, alei acoperite cu petale de trandafiri, ape cristaline, arbori falnici în care cântau păsări cu pene multicolore, grădini cu flori mirositoare, izvoare fermecate, dar nu cum sunt pe pământ, ci cu o înfățișare  care nu poate încăpea în cuvinte. Eram fericită și chiar mai mult de atât, dar cuvintele, așa cum am spus, sunt neputincioase, pentru că ceea ce simțeam nu se poate exprima. Vedeam, dar nu aveam ochi fizici, după cum nu aveam nici corp material și, totuși, simțeam toată această  bucuria plenară. Am înțeles, la un moment dat, că sunt dusă la un alt nivel, cunoscând astfel un alt grad de iubire, uriaș, copleșitor, care m-a dizolvat în dragostea divină.

 Stăteam răpusă de iubire la picioarele lui Iisus. Sunt sigură că era Iisus.

Evident, o asemenea viziune stârneşte reacţii vehemente: Femeia aceea v-a tulburat mințile. A venit la Teafăra ca să ne strice liniștea. Ea a provocat aceste discuții interminabile. Până la venirea ei, mă simțeam bine aici; aer curat, societate veselă, un șpriț, o partidă de poker și altele de acest fel. Acum, miros a tămâie.  Miros a lumânări de înmormântare! S-o ia dracul! Nu vă dați seama că e smintită? A văzut și Dumnezeu cum stă treaba, că adică nu e zdravănă la cap, și a trimis-o înapoi ca să-și termine misiunea. Chiar ea, cu gurița ei, a spus asta. Păi, atunci, termină-ți misiunea, femeie! Și economistul Stoleru făcu un gest obscen.

Această viziune a Laviniei intră în contradicţie cu cugetările lui Filip, cel care se pregăteşte să moară (aşa cum o face într-o scriere celebră un personaj al lui Vasile Voiculescu): A privi moartea în față nu mi se mai pare o bravadă ieftină, ci măsura unei înțelepciuni care vine din suma experiențelor umane,  coborâtoare, în cele din urmă, în inimă. Ceasul cel de pe urmă poate fi ceasul cel dintâi al unei străluminări lăuntrice, căci sufletul nu moare.

Încet-încet lucrurile involuează, ajungându-se până la o teamă ontologică şi gnoseologică faţă de Paradis, la o lume pe dos, răsturnată: Nu vreau să ajung acolo, uite, mie îmi este bine aici, nu doresc mai mult. Și știți ceva?  Simt o frică groaznică de Paradis! Mă sperie de moarte Paradisul! Facă ce-o vrea Dumnezeu cu mine, numai acolo să nu mă trimită! Înțelegeți? Mi-e frică!

Se încearcă chiar definiţii ale unei abstracţii vagi, despre care toată lumea ştie totul şi nimeni nu ştie nimic: Cred mai degrabă că Paradisul, dacă există, e o explozie de bucurie în lumină, un sentiment profund, și nu un spațiu celest cu orizont și granițe, cu pomi și câmpii. Descrierea a fost slabă și total neinteresantă, ceea ce mă face să caut motivul în gradul de cultură pe care-l posedă Lavinia Dragu.

Realitatea e crudă, cruntă, lasă urme de neşters. Realismul devine palpabil, decupat corect, convingător, într-un tragic reţinut: Lângă sicriul sărac, în haine cernite, suspinau puținele rude ale Iolandei; văduva la care locuise și o verișoară venită tocmai din Moldova. Eu mi-am găsit loc, ca de obicei, lângă Doroteea, care nu s-a mai putut opri din plâns pe întreaga durată a slujbei religioase. Printre cunoscuți, i-am remarcat pe soții Dumitrescu- Judith și Călin-, economistul Stoleru, profesorul Theodor Ifrim, grav și rigid totodată, apoi, colonelul Răzvan Georgescu, care tot îi șoptea ceva la ureche clarvăzătoarei Lavinia Dragu. Aceasta din urmă dădea afirmativ din cap, lipindu-se cu o oarecare tandrețe de colonel. L-am zărit apoi și pe poetul Mercati, gârbovit de durere, cu fața scăldată în lacrimi și privirea pierdută, frământând în mâini boneta frigiană.

Viziunea Laviniei declanşează însă catastrofa: Mercati și-a dat seama că sunt pus în dificultate, așa că adaugă  imediat câteva elemente ajutătoare:

–  Mai pe înțeles, puteți admite că în Paradis se stinge orice iubire din lume? Dispare, pur și simplu, ca și cum nici n-ar fi fost? Am meditat mult asupra acestui aspect și iată în ce fundătură am intrat: Golul lăsat de iubire în suflet cu ce se va umple, dacă ceea ce e aici, nobil, pasional, înălțător, nu va mai fi Dincolo? Cu iubirea pentru Dumnezeu? Nu pare a fi același lucru… Nici nu este.Vedeți dumneavoastră, m-am gândit mult la ce susținea doamna aceea la conferință… Toată acea prelegere n-a făcut altceva decât să elimine dragostea lumească din formula Paradisului. A spus-o explicit. Sincer, de atunci, n-am mai avut liniște…  E o cruzime pe care nu pot să o accept. Pentru că, dacă e așa cum spune ea, Paradisul este un ucigaș, iar voia Domnului, criminală…

Îndurerat de pierderea Iolandei, care reprezenta pentru el totul, Mercati se va sinucide, vina fiind una comună resimţită de toţi,inclusiv de Filip care are impresia că ar fi putut opri actul sinucigaş al lui Mercati.

Alexandru Mihăilă este un stilist impecabil. Poate fraza metaforizant, aproape liric: Ca și vremea de afară, care suspină de ore în șir în streșini de ploaie. E încă august, dar toamna se simte  deja furișându-se perfid ca o vulpe cenușie  printr-o porumbiște.

Dar tonul poate deveni ironic, sarcastic, bine disimulat într-un limbaj ştiinţific incitant:  teoria Orch OR, continuată cu succes de Stuart Hameroff si fizicianul Sir Roger Penrose: Existența vibrațiilor calde cuantice, produse în interiorul microtubulilor din neuroni, creează premisele stabilirii materiei din care este construit sufletul. Iar aceste vibrații nu se sting după moarte, ceea ce indică faptul că nici sufletul nu moare.

Această polivalenţă stilistică asigură textului o aură de solemnitate, de maiestuozitate, de caligrafie de maestru. Nuvela nu este tragică,e metafizică, dar tonul final este de tragedie optimistă, oximoron găsit de ruşi şi care devine chiar titlul unei piese de teatru:

Trăim cu adevărat doar atât cât iubim. În prima șoaptă de iubire, se ascunde  însăși taina nemuririi! Singură și triumfătoare, dragostea sfințește deopotrivă viața și moartea, însoțind sufletul în călătoria spre Dumnezeu.

Revenind însă la instanţele comunicării narative, să remarcăm supleţea autorului, convertit când în narator intradiegetic şi autodiegetic, imprimând astfel naraţiunii un caracter subiectiv prin folosirea persoanei I  gramaticale (aşa-zisul „eu narator”), permiţând subordonarea şi chiar suprimarea memoriei  plin plonjări analeptice (vezi raporturile lui Filip cu femeile iubite) şi chiar proleptice, când în narator martor şi atunci este homodiegetic povestind din ipostaza de personaj neutru sau implicat afectiv, când narator mesager, extradiegetic prezentând receptorului o naraţie istorisită şi/sau trăită de altcineva.

Ca narator omniprezent, Filip Cotuna completează    funcţiile naratorului autocrat, dirijând total „discursul”, secvenţionând permanent firul epic (aici la autor funcţionează şi instinctul ziaristului), intervine cu digresiuni, comentarii, aforisme, dictoane (uneori în limbi străine), informaţii suplimentare, suprasaturează mesajul, acordând o independenţă formală dialogului dintre personaje, în realitate o suită pe monologuri adresate (aici Alexandru Mihăilă intuieşte exact psihologia senectuţii: toţi vorbesc, dar nimeni nu ascultă).

Ca tipuri de personaje, scriitorul foloseşte personaje picareşti şi pitoreşti, contradictorii (sau percepţia lor este contradictorie: vezi percepţia lui Filip asupra personajului Mercati, de exemplu), personajele devin pe rând protagonişti şi antagonişti, întocmai figurinelor dintr-un ceas medieval.

Conform criteriului funcţional propus de Claude Bremond, avem pacienţi, agenţi şi ameliatori, dar şi un mare degradator (Lavinia).

Avem prin urmare la Teafăra (străveziu nume!) un pavilion al muribunzilor, al celor atinşi într-un fel sau altul de aripa morţii, ca ideea, ca stare, ca certitudine, ca realitate).

Splendoarea Paradisului este un text incitant, scris la cea mai înaltă tensiune şi ficţiune şi unde sub pretextul unei descrieri de interior şi de exterior a unei localităţi fără identitate (comună turistică sau staţiune balneoclimaterică?!?), avem o problematică cu idei de gradul şapte. La urma urmelor, literatura nu-şi propune să rezolve problemele cum o face ştiinţa, dar pune întrebări, dintre care cele mai tulburătoare pot fi: ce este moartea şi, mai ales, ce se află dincolo de moarte.

Prozatorul Alexandru Mihăilă este un narator născut pentru liniştea şi neliniştea noastră.

Lucian STROCHI