Era o dată un poet care se născuse în deşert. Poate din nisip, nu din lut. Sigur cu suflarea lui Dumnezeu.

Poetul scria versuri ca toţi poeţii şi le recita cu mult patos. Nu-l asculta nimeni, nici şopârlele, nici păsările.

Şi atunci poetul şi-a îndreptat ochii într-un colţ de cer unde credea că s-ar afla Dumnezeu şi a spus: „Doamne, lasă-mă şi pe mine să văd apa. Am auzit doar că există, că e grea precum nisipul şi uşoară şi limpede precum aerul. Că apa e viaţă.”

Dumnezeu i-a răspuns înduioşat: „Întoarce-te, fiule,  cu spatele la munţi şi mergi până când vei vedea apa. Dar nu te opri decât atunci când  vei vedea şi o corabie.”

Poetul a mers zi de vară până-n seară şi a ajuns la capătul lumii, acolo unde pământul se întâlneşte cu apa.

Nu ştia că e apă, credea că e tot cerul, dar s-a aplecat şi a sărutat cerul de jos.

Şi a văzut că era bine şi răcoare şi a înţeles că aceea e apa.

Şi-a adus aminte de Dumnezeu şi de faptul că acesta îi ceruse să nu se oprească până când nu va vedea o corabie.

Nu ştia ce era o corabie, dar a urmat porunca Domnului. Şi a mers mereu spre nord, urmărind cu ochii întinderea nesfârşită de apă.

Când, peste câţiva ani s-a oprit obosit,  i-a spus lui Dumnezeu: „Doamne, Dumnezeu meu, ţi-am ascultat porunca şi am căutat o corabie. Dar nu ştiu cum arată o corabie!”

Dumnezeu i-a răspuns înduioşat: „Ajunge, fiule. Până acum erai poetul fără ţară, aşa cum eram eu înainte de Facerea Lumii. Priveşte în urmă.”

Poetul s-a întors şi a văzut o fâşie nesfârşită de pământ de-a lungul oceanului. „Asta să fie ţara ta” – i-a mai spus Domnul. „Şi cum să se numească?” „Fiecare corabie  are o chilă.  Dar tu ai născut din stăruinţă, din disperare, din cuvânt o flotă întreagă. Aşa că spune-i ţarii tale CHILE.

Lucian Strochi