Pogoară noaptea ca un pansament,¹

Ca versul unui poet decadent. ²

 

În vremi ca astea, timpu-i delincvent,³

Nimic nu ne ridică-n transcendent.⁴

 

E frica, tot mai mare continent,⁵

Îngheţu-i ultim, suprem argument.⁶ 

 

Nimic nu mai apare-n testament,⁷

Nimic nu apare pe firmament,⁸

 

Trăim din incident în incident ⁹

Şi omu-i tot mai mult un instrument.¹⁰

 

Arar apare câte-un insurgent¹¹

Şi, între lucruri, câte-un ligament. ¹²

 

Se pare că nimic nu-i permanent, ¹³

Nimic nu mai apare pertinent,

 

Totul e frânt, segment, pigment, fragment,

Sau totul e doar fals, vag, ornament.¹⁴

 

De când n-ai mai trăit un sentiment?¹⁵

De când n-ai mai trăit plenar, ardent? ¹⁶

 

E-năbuşit din faşă-orice talent, ¹⁷

Şi veacul moare, descendent, dement. ¹⁸

Lucian Strochi

 

GAZELUL APOCALIPSEI DIN NOI (19) 

 Pogoară noaptea ca un pansament,¹   – expresia „coboară noaptea” am întâlnit-o prima dată la T.S. Eliot (Coboară noaptea peste noi…). Am completat-o cu o comparaţie care mi s-a părut interesantă. Noaptea este ocrotitoare, ca un pansament, protejându-ne de răutăţile zilei; toamna poate fi albă ca un pansament, întrucât de apără, dacă e albă, de somn şi de moarte.

Ca versul unui poet decadent. ²   – versul uni poet decadent va fi unul surprinzător, neobişnuit, vorbind despre nevroze, anxietăţi.

În vremi ca astea, timpu-i delincvent,³ –personificare. Timpul este cel care fură, ne fură, este capricios şi contradictoriu, trădător şi insensibil, chiar asasin, deci…delincvent.

Nimic nu ne ridică-n transcendent.⁴ –lumea noastră este lipsită de avânt, de credinţă, de ideea de ascensional şi de zbor. E o lume a glodului, primitivă, instinctuală.

E frica, tot mai mare continent,⁵ –ordinea lumii e bazată pe frică.

Îngheţu-i ultim, suprem argument.⁶  – încălzirea globală, urmată de o glaciaţiune ne opresc să poluăm şi să distrugem şi mai mult pământul.

Nimic nu mai apare-n testament,⁷ – nu mai avem ce lăsa în urmă strămoşilor.

Nimic nu apare pe firmament,⁸ –niciun lucru nu mai e luminos, nici speranţa, gloria, spectacolul.

Trăim din incident în incident ⁹ –trăim fără vreun ţel în viaţă, trecând din accident în accident, întâmplarea fiind singurul nostru rege.

Şi omu-i tot mai mult un instrument.¹⁰  – altă dată stăpân al lumii, omul se robotizează devenind o unealtă, un instrument.

Arar apare câte-un insurgent¹¹  – un om liber apare ca fiind un insurgent, un anarhist, un răzvrătit, un inadaptabil.

Şi, între lucruri, câte-un ligament. ¹² –apar timid şi unele legături între lucruri şi cuvinte.

Se pare că nimic nu-i permanent, ¹³ –ambiguitate: nu ştim dacă actuala stare este schimbătoare sau încercările timide de a depăşi această stare. Oricum efemerul, dinamicul  e de preferat eternului, staticului.

Nimic nu mai apare pertinent, – acuzăm tot mai mult o criză a valorilor, lipsindu-ne reperele, etaloanele, modelele.

Totul e frânt, segment, pigment, fragment, 

Sau totul e doar fals, vag, ornament.¹⁴ – viziunea noastră nu mai e una panoramică sau globală, integratoare, ci frântă, o suită de secvenţe, falsă, rar ţipător ornamentată, lipsind bunul gust şi bunul simţ.

De când n-ai mai trăit un sentiment?¹⁵ –într-o asemenea lume, sentimentul ea devenit vetust, un arhaism, un anacronism.

De când n-ai mai trăit plenar, ardent? ¹⁶ –momentele astrale, amplitudinile emoţionale, spirituale au fort uitate.

E-năbuşit din faşă-orice talent, ¹⁷ –parcă pentru a se proteja, turma acţionează gregar, ucigând talentul, geniul, originalitatea.

Şi veacul moare, descendent, dement. ¹⁸  – sfârşitul lumii nu poate fi decât o apocalipsă.

Acest gazel, gnomic în aparenţă, este un pamflet, un strigăt de disperare, un semnal de alarmă. Aste un gazel amar, dar o meditaţie lucidă a realităţilor de azi. Desigur totul apare într-o hiperbolizare augmentativă, cumulativă.

Se remarcă monorima, care induce un cântec în surdină, o monodie, în spiritul general al textului.