CORNEL PAIU: Cred că Eminescu n-a fost cu adevărat înţeles în nicio epocă. Acesta e de fapt miracolul creaţiei. Necesar, imperios, argumentativ, justificativ, legal şi legiferator al unei creaţii de valoare. Mereu rămâne loc de descifrat, de citit, de recitit, de interpretat… Mereu este inepuizabilă sursă de inspiraţie şi de mirare. De aceea, cred că niciodată câmpul, laboratorul, şantierul exegetic eminescian nu va fi epuizat. Poate epuizant, dar nu epuizat! Fiecare epocă, e clar, a dat şi va da hermeneuţi, exegeţi, interpreţi ai Operei eminesciene. Cu toate aceste, cât de inspirat spune Poetul: „Adevărul vrăjitor, // E fiinţa-mi tremurândă/ Care trece-n infinit…” („Ondina”).

LUCIAN STROCHI: Nu pot decât să te aprob. Ştii, în cazul lui Eminescu, parcă bancul acela cu Geniul, este mai adevărat ca oricând: „Cum să fie Cutărescu un geniu, că doar stă la mine pe scară!?!” Dar trebuie să recunosc că şi eu l-am trădat o vreme, culmea, în perioada mea romantică, adolescentină. Am crezut că cei trei B şi A sunt mai mari (Barbu, Blaga, Bacovia şi Arghezi), mai actuali, mai moderni, mai îndrăzneţi. Abia în facultate, studiindu-l temeinic şi analizându-i atent opera, am înţeles că toţi aceşti mari poeţi au ieşit din „mantaua” lui Eminescu. Blaga aureolează cuvintele precum Eminescu, Barbu atinge profunzimi siderale precum Eminescu, Bacovia este exact şi precis ca Eminescu, Arghezi este fantast şi social, mare meşter al formulărilor unice precum Eminescu.