CORNEL PAIU: Că tot vorbeam de premiul dedicat celei mai bune dedicaţii lirice peste timp adresate lui Eminescu, pe care ni-l dorim al acorda în iunie 2017, aş vrea să fac referire şi la cel mai nou laureat al Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, Mircea Cărtărescu. „Poetul, prozatorul, criticul literar şi publicistul Mircea Cărtărescu a fost desemnat, duminică seară, (15 ianuarie 2017, m.n), câştigător al celei de-a XXVI-a ediţii a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia.” (cf. Agerpres, duminică, 15 ianuarie 2017). Consider că este un premiu binemeritat. Aşa cum consider că şi pentru toţi ceilalţi nominalizaţi de anul acesta (Ovidiu Genaru, Ioan Moldovan, Aurel Pantea, Marta Petreu, Cassian Maria Spiridon, Liviu Ioan Stoiciu şi Lucian Vasiliu) şi din anii trecuţi ar fi un premiu deplin justificat şi acordat pe merit, în viitor. De altfel, cred că toţi laureaţii celor, iată 16 ediţii, au primit laurii pe merit deplin. Şi afirm acest lucru cu deplin respect şi responsabilitate. Cei care mă vor cataloga drept naiv, e treaba lor. Ştiu ce spun! Poate şi ei au aceeaşi impresie. Dar o fac cu părtinire şi interesaţi… Eu nu. Afirmaţia mea este absolut dezinteresată şi voluntară. În fine, trecând peste… Mă întreb, totuşi, cât de mult, în opera sa poetică şi, poate, mai mult, în cea eseistică şi critică, Mircea Cărtărăscu a valorizat moştenirea eminesciană, câtă empatie/ simpatie, cât dialog a iniţiat acesta peste timp cu vecinicul Poet Mihai Eminescu, de expresie absolut românească?

LUCIAN STROCHI: Multe din scrierile lui Cărtărescu sunt replici sau continuări ale unor opere eminesciene. De pildă, Levantul. Ideea i-a venit cu siguranţă citind Epigonii. Aceeaşi preţuire pentru literatura veche şi înţeleaptă…