Cornel PAIU in dialog cu Lucian STROCHI – 28 ianuarie 2017 (19)

CORNEL PAIU:Cezar Ivănescu mărturisea undeva că „toată copilăria” şi-a trăit-o „într-un fel de visare continuă, într-un fel de paradis al somnolenţei”… În acest context, aş dori să comentaţi afirmaţia marelui poet şi, totodată, să (re)evocaţi, ţinând seama de coordonatele sugerate, propria dvs. copilărie. Spunea poetul că trezirea la realitate a fost datorată de întâlnirea dramatică şi traumatizantă cu tanathosul, de unde tema predilectă din poezia sa. „Prima întâlnire reală, aproape egală cu naşterea, a fost moartea mamei mele.”, spunea Cezar Ivănescu.

LUCIAN STROCHI: Cezar Ivănescu are perfectă dreptate. Ne marchează întotdeauna excepţionalul. Şi ce poate fi mai adevărat ca moartea sau ca umbra acesteia, spaima? (Re)evocarea copilăriei mele am făcut-o în romanul Funia de nisip şi va continua cu romanul în lucru Vopsitorul de poduri. Spre deosebire de Cezar Ivănescu, eu nu m-am trezit încă la realitate. Mi se  pare că literatura mea, viaţa mea este un vis continuu (se poate şi aşa ceva). Eminescu spunea: „Căci vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi.”