CORNEL PAIU:V-aş întreba, revenind la Poezie, poezia are (un) scop? Dar un mod de a fi? Poezia împacă atât singularitate (singularul), cât şi pluralitatea (pluralul)? Cum realizează această „împăcare”? Am folosit ghilimelele pentru că evident nu se pune în discuţie o prealabilă ceartă! (Sau poate că da? Iată o îndoială, poate carteziană ori semiotică…)

LUCIAN STROCHI: Poezia pleacă de la o rostire singulară, de la o sensibilitate individualizată, unică şi ajunge prin ambiguitate, prin figuri de stil la pluralitate şi generalitate. Poezia răspunde nevoii noastre de a trăi liricul, afectele, de a prinde nuanţele, irizaţiile, sensurile secunde. Poezia pune întrebări, nu răspunde la întrebări. Asta încearcă să o facă ştiinţa. Emisfera stângă a creierului nostru este specializată de artă, pe poezie, pe sensibilitate. Deci avem o nevoie ontologică de poezie. Să nu uităm şi mnemotehnicul. Memorăm mult mai uşor versuri decât structuri mai laxe.