CORNEL PAIU: Cred că interviul nostru dă o mărturie vie şi autentică pentru un anumit prezent al unui anumit loc. Este un document literar-istoric. Un document de istorie literară. Este o radiografie a unei societăţi, la un moment dat, privită din mai multe unghiuri de vedere, însă, preponderent, din cel cultural. Acesta ar fi un aspect important al dialogului nostru, din punctul meu de vedere.

LUCIAN STROCHI: Aşa e. Dialogul e comunicare. Comunicarea e temporală şi/sau spaţială. Dialogul este şi o spovedanie, o mărturisire, o profesiune de credinţă. Depinde de noi dacă acest dialog devine un „document de epocă.” Oare ce-şi spuneau Creangă şi Eminescu? Dacă vom eşua ca personalităţi accentuate, dialogul dintre noi poate fi totuşi un schimb de idei, noi fiind personajele. Şi aşa cum se ştie, personajele sunt „flotoarele luminoase ale ideii.”

CORNEL PAIU: Sunt de părere că această explicaţia e valabilă pentru toate interviurile cu personalităţi literare şi nu numai, apărute în număr destul de mare, în ultimul timp, în peisajul editorialistic românesc. Sunteţi de aceeaşi părere?

LUCIAN STROCHI: Bineînţeles! Orice interviu este, până la urmă, un spectacol.