Plâns de copii, prieteni şi de soţioară,

Un negustor s-a întâmplat să moară.¹

Totuşi, abia şoptind, cu ultime puteri,

Îi spuse fiului cel mare²: „Până mai ieri

Credeam că pot supune lumea întreagă,

Că lucrurile pentru mine se dezleagă

Şi pot cuprinde, în mituri şi eresuri,

Subtile taine, mii de înţelesuri.

Fiind tu primul născut, ţi se cuvine

Toată averea strânsă-n ani de mine.³

Dar, înainte de a fi moştenitor,

Va trebui să faci, ca singur călător,⁴

Plin de primejdii – recunosc –  un drum.⁵

Fereşte-te de dulci cuvinte⁶, îmbietorul fum,⁷

De tot ce astăzi încă nu poţi să  înţelegi,

Abia la urmă rostul lumii poţi să-l legi.”⁸

Şi oblojeşte – ţi sufletul⁹ şi trupul¹⁰

Şi nu uita: ucide lupul!”¹¹

– Îi spuse, suspinând, bătrânul şi se duse,

Spre cele lumi pustii, mereu apuse.

Porni pe dată fiul, nu pentru multele averi

Ce-l apăsau, de pe acum, ca mari poveri,

Ci pentru că bătrânul îi lăsase-o carte,¹²

Adică o dorinţă vie, cu limbă de moarte.¹³

Şi îşi urmă, neabătut, prin lume, lunga cale

Şi multele primejdii ce le stârni în cale.

Se întâlni cu ursul brun, apoi c-un lup;

Vru să-l ucidă, dar auzi un glas¹⁴: „Ca trup

Sunt lup, dar sufletu-i de om, străine,

Am fost cândva şi eu ca tine…

Sunt sub blestem acum – o vrăjitoare

În lycantop¹⁵ m-a preschimbat şi nu-i scăpare…

Se duse mai departe omul, sau lupul, suspinând.

Lucian Strochi