DRUMETUL SI CEI PATRU LUPI (3)

Fabule

O definiţie „de dicţionar” a fabulei stabileşte că aceasta este: 1. Nucleul faptelor din care este construită acţiunea unei opere literare. 2. Specie a genului epic, alegorică, în proză sau în versuri, în  care personajele sunt: animale, plante, lucruri (personificate, umanizate) şi din care se desprinde o morală. Fabula are un caracter didactic, satirizând anumite trăsături negative de caracter sau forme de comportament. Fabula se aseamănă cu câteva specii literare. Aparţine atât genului epic, cât şi genului liric şi dramatic, precum balada. Morala poate avea claritatea, acurateţea, eleganţa unui aforism. Conflictul dintre personaje transformă adesea fabula, prin dialog, într-o veritabilă piesă de teatru. Prin vehemenţa tonului, poate semăna cu pamfletul. Prin faptul că animalele, plantele, lucrurile vorbesc, fabula se apropie de basm. Boris Tomaşevski în Teoria literaturii separă fabula de subiect (până la el, confuzia era totală). Fabula reprezintă ceea ce s-a petrecut efectiv, (acţiunea pură),iar subiectul –modul în care cititorul ia cunoştinţă de cele petrecute. Romanele, nuvelele, povestirile, schiţele sunt lucrări fabulative, în timp ce poeziile descriptive, toată lirica de altfel, descrierile de călătorie sunt non – fabulative.

Patria de origine a fabulei este Orientul, imaginativ şi  înţelept. Fabula apare întâi în culegeri indiene precum Panchatantra şi Hipodesa (Îndreptarea utilă), de unde ajung apoi în lumea arabă, prin intermediul traducerilor. În literatura greacă, fabula apare la Hesiod şi la Arhiloh, primul poet antieroic. Autonomă apare în opera lui Esop, în Pildele sale, Esop fiind, într-un fel, replica lui Ulisse. Esop este imitat de Phaedru, cel mai mare fabulist latin. Lista fabuliştilor este impresionantă, în această listă regăsindu-se poeţi importanţi, străini şi români, precum Demetrios din Falera (căruia îi aparţine prima antologie de fabule atestată istoric), Horaţiu, Jean de La Fontaine (s-a identificat cu specia), Marie de France (a publicat o culegere de 63 de fabule), Hyginus, Avianus, Biernat din Lublin, Florian (Jean-Pierre Claris) (cu o culegere de 100 de fabule), John Gay, Hans Cristian Andersen, Ivan Alexeevici Krâlov (tradus magistral de Arghezi în română), Grigore Alexandrescu, George Topârceanu, Urmuz, Tudor Arghezi, Gheorghe Asachi, Alexandru Donici, Anton Pann, George Ranetti, Adrian Păunescu, Nicolae Dragoş, Lev Nicolaevici Tolstoi, Shalom Aleichem, George Sion, George Orwell (Ferma animalelor este o imensă fabulă), Marcel Breslaşi (Nişte fabule, Alte nişte fabule)   etc. Fabula foloseşte până la exces alegoria şi personificarea. Dintre momentele subiectului, expoziţiunea poate fi expediată sau chiar lipsi, poate lipsi punctul culminant, iar deznodământul se poate deghiza în morală. Prima fabulă cunoscută este Privighetoarea şi eretele, povestită de Hesiod. Fabula are acurateţea unei teoreme matematice, având o ipoteză, o demonstraţie şi o concluzie. O altă accepţie a fabulei: fabula este orice povestire în care nu se poate deosebi realul de invenţie.  De fapt verbul a fabula înseamnă a imagina fapte, întâmplări, prezentându-le drept reale sau posibile. Adesea fabula se bazează pe un paradox: cele două personaje care se înfruntă apar dezechilibrate, disproporţionate. Numai că, printr-un procedeu oarecare, situaţia se inversează, într-un fel de chiasm. Morala rezolvă situaţia sau dimpotrivă o amplifică. Cele trei fabule pe care le propun în această carte încalcă într-un fel convenţiile: apar oamenii în situaţii adesea normale, rolul animalelor este destul de redus, (în două din cel trei fabule sunt chiar absente) obiectele pot domina o fabulă, morala nu apare ca fiind explicită şi nu se urmăreşte îndreptarea „moravurilor”.

Lucian Strochi