Plâns de copii, prieteni şi de soţioară,

Un negustor s-a întâmplat să moară.¹ – această fabulă este o parabolă. Tonul discursului este cel al unei povestiri. Există şi o uşoară notă ironică: „s-a întâmplat să moară”. De fapt se vrea evitarea clişeului în care tatăl muribund transmite fiului mai mare un mesaj.

Totuşi, abia şoptind, cu ultime puteri,

Îi spuse fiului cel mare²: – fiul cel mare moşteneşte în tradiţia multor popoare averea părinţilor. Dar el este şi cel care trebuie să asigure respectarea ultimului cuvânt al părintelui, ceea ce îi lasă acesta „cu limbă de moarte”.

„Până mai ieri

Credeam că pot supune lumea întreagă,

Că lucrurile pentru mine se dezleagă

Şi pot cuprinde, în mituri şi eresuri,

Subtile taine, mii de înţelesuri.

Fiind tu primul născut, ţi se cuvine

Toată averea strânsă-n ani de mine.³ –tatăl îi mărturiseşte fiului cel mare că a trăit  o viaţă întreagă neînţelegând esenţa lucrurilor. În acelaşi timp îl anunţă faptul că el este moştenitorul său de drept.

Dar, înainte de a fi moştenitor,

Va trebui să faci, ca singur călător,⁴ –pentru a moşteni averea tatălui, fiul trebuie să facă o călătorie iniţiatică. Schema aceasta e des folosită în basme, numai că acolo e vorba de un împărat şi de fiul său, nu de un neguţător.

Plin de primejdii – recunosc –  un drum.⁵ –ca tată, negustorul îşi avertizează fiul asupra pericolelor care îl aşteaptă.

Fereşte-te de dulci cuvinte⁶, – un pericol ar fi încrederea în „dulci cuvinte”. Cuvintele mieroase ascund cel mai adesea trădarea.

îmbietorul fum,⁷–ambiguitate: îmbietorul fum poate fi iluzia, dar şi aroma unei mese copioase.

De tot ce astăzi încă nu poţi să  înţelegi,

Abia la urmă rostul lumii poţi să-l legi.”⁸ –îşi exprimă totuşi speranţa că fiul se va înţelepţi şi va înţelege rosturile lumii, mai bine decât a făcut-o el.

Şi oblojeşte – ţi sufletul⁹ – această înţelegere a rosturilor lumii este ca un balsam pentru suflet, primul care s-ar putea eroda, partea cea mai vulnerabilă a omului.

şi trupul¹⁰ – sufletul are drept lăcaş trupul, cele două entităţi fiind inseparabile şi aflate într-u raport de inerenţă.

Şi nu uita: ucide lupul!”¹¹–vers ambiguu, întrucât nu putem înţelege prea uşor mesajul. Unul din sensuri ar putea fi: Ucide fiara, adică răul care domneşte în lume. A doua accepţie s-ar referi la fiara din tine, cel mai greu de învins, adică instinctele, animalitatea. Lupul este aici evident o sinecdocă. Dar a ucide lupul ar putea însemna şi înfrângerea spaimelor, o atitudine de cuceritor  şi de întemeietor.

– Îi spuse, suspinând, bătrânul şi se duse,

Spre cele lumi pustii, mereu apuse.

Porni pe dată fiul, nu pentru multele averi

Ce-l apăsau, de pe acum, ca mari poveri,

Ci pentru că bătrânul îi lăsase-o carte,¹² – aici carte este un arhaism, cu sensul de poruncă, ordin, ucaz etc.

Adică o dorinţă vie, cu limbă de moarte.¹³ –această dorinţă era considerată sfântă. Exista credinţa că dacă  nu ar fi respectată dorinţa expresă a cuiva care trece în eternitate, acesta s-ar putea întoarce pe pământ, ca strigoi, tocmai pentru a se realiza această ultimă dorinţă. E vorba desigur şi de respectul pentru strămoşi, pentru morţi în general.

Şi îşi urmă, neabătut, prin lume, lunga cale

Şi multele primejdii ce le stârni în cale.

Se întâlni cu ursul brun, apoi c-un lup;

Vru să-l ucidă, dar auzi un glas¹⁴: „Ca trup –abia acum întrăm în fabulă, până acum povestirea având o tentă pronunţat realistă.

Sunt lup, dar sufletu-i de om, străine,

Am fost cândva şi eu ca tine…

Sunt sub blestem acum – o vrăjitoare

În lycantop¹⁵ m-a preschimbat şi nu-i scăpare… mitul lycantropului este foarte puternic. Motivul lycantroului este foarte des tratat în literatură. Şi eu am scris un poem amplu intitulat Litolycantropul. Vasile Voiculescu are o frumoasă şi profundă povestire cu acelaşi subiect. Practic licantropul este un om blestemat de o forţă malefică (de obicei o vrăjitoare) să se metamorfozeze în lup. Această metamorfoză este de obicei îngheţată. Lycantropul are trup de lup, dar sufletul îi este de om. Sau invers, dacă omul nu ar fi fost în existenţa sa umană, un om bun. Ceva îl va trăda însă întotdeauna: privirea (prea strălucitoare), urletul, lăcomia, ferocitatea. Este trădat, chiar dacă are chip de om de animalele inamice lupului, calul sau câinele de exemplu. Această primă întâlnire este pentru fiul cel mare o primă treaptă iniţiatică. Înţelege că un om rămâne om chiar dacă înfăţişarea sa este de fiară. Sau că uneori nefericirea poate avea alt chip decât cel al unui om îndurerat. Lycantropul este însă şi un avertisment direct adresat tânărului: nu stârni mânia forţelor pe care nu le poţi controla. Licantropul se mai numeşte vârcolac sau pricolici. Clerul creştin considera licantropia o pedeapsă divină. Toma de Aquino credea că şi sfinţii au puterea de a transforma oamenii în lupi. Sfântul Petru l-a transformat în lup pe regele gal Vereticus.

Lucian Strochi