DOINA DE IUBIRE SI DE VALURIRE

Foaie verde, frunză gri,1

Văluri-m-aş, văluri,2

Până vântu-o amuţi,3

Văluri-m-aş, văluri,

Cât oi mai putea iubi,4

Văluri-m-aş, văluri,

Până-n fundul inimii,5

Văluri-m-aş, văluri,

Nimeni n-o putea minţi,6

Văluri-m-aş, văluri,

Pe muzica ceterii,7

Văluri-m-aş, văluri,

Până n-oi putea grăi,8

Văluri-m-aş, văluri,

Până pasul m-o citi,9

Văluri-m-aş, văluri,

Până dragostea oi şti,10

Văluri-m-aş, văluri,

Până simt că oi muri,11

Foaie verde, frunză gri,

Văluri-m-aş, văluri…12

Lucian Strochi

DOINĂ DE IUBIRE ŞI DE VĂLURIRE                                 

 Foaie verde, frunză gri,1 – frunză gri este un oximoron; cred că nimeni nu a folosit încă această sintagmă, în contradicţie cu ceea ce trebuie să semnifice frunza şi mai ales frunza verde: speranţă, lumină, iubire, legătură cu natura. Gri este un adjectiv cromatic ce intră deci în antiteză atât cu frunză, cât şi cu verde.

Văluri-m-aş, văluri,2 –folosirea condiţionalului optativ invers, creează un efect de vechime, de scriere şi vorbire arhaică. Chiar expresia a (se) văluri nu înseamnă doar a face valuri, ci şi a te înfiora, a vibra, a intra într-un ritm sacru al naturii. Repetarea obsesivă acestui vers accentuează sensul celorlalte versuri, permiţându-se un repaus logic şi de afecte. Doina este realizată pe principiul roţii dinţate, adânciturile roţii fiind tocmai acest vers.

Până vântu-o amuţi,3 –acest calm anunţă de fapt o posibilă stingere, aşa cum repaosul înseamnă moarte.

Văluri-m-aş, văluri,

Cât oi mai putea iubi,4. – moartea este antonimul iubirii şi invers; cât timp iubeşti, eşti viu.

Văluri-m-aş, văluri,

Până-n fundul inimii,5emoţia e resimţită ca o succesiune de valuri, care ating şi cea mai sensibilă zonă a omului, inima.

Văluri-m-aş, văluri,

Nimeni n-o putea minţi,6vers uşor ambiguu, dar e clar că emoţia nu poate fi mimată, minciuna poate afecta logica, intelectul, nu şi emoţia.

Văluri-m-aş, văluri,

Pe muzica ceterii,7 –acest vers se leagă prin enjambament de precedentul şi sensul se completează cu afirmaţia: nici muzica nu poate minţii. Ea este meta logică şi meta afectivă.

Văluri-m-aş, văluri,

Până n-oi putea grăi,8 – a putea vorbi este o altă definiţie a vieţii. Pentru om rostirea este esenţială. Omul este om doar prin comunicare.

Văluri-m-aş, văluri,

Până pasul m-o citi,9 –starea de sănătate a omului se deduce şi după mersul său, mersul fiind o scriitură, trădând personalitatea şi starea de sănătate a oricui.

Văluri-m-aş, văluri,

Până dragostea oi şti,10 –o repetare a unui vers precedent, dar poate şi o lărgire de sensuri, prin dragoste înţelegându-se de fapt fructul dragostei, adică urmaşii. Prin urmare avem aici ascunsă o sinecdocă inversă, generalul ţinând loc de particular.

Văluri-m-aş, văluri,

Până simt că oi muri,11– abia acum apare cuvântul moarte, refuzat în versurile anterioare. Dar şi acum moartea nu este a tot triumfătoare: eul liric simte că va muri, deci trăieşte încă.

Foaie verde, frunză gri,

Văluri-m-aş, văluri…12  – nu e doar o reluare a primelor două versuri, în ideea  închiderii unui ciclu, a unui cerc, cel al vieţii, ci, dimpotrivă, o deschidere: e vorba de o intrare în ritmurile naturii, o altfel de viaţă, mult mai complexă. Este replica adusă finalului din Mioriţa. Ritmul,   sufletul  sunt nemuritoare şi nu trebuie să acceptăm reîncarnarea, metempsihoza. Adevăratul ciclu al naturii este o alternanţă viaţă-moarte, un ritm cu valenţe cosmice. Interesant este şi pronumele –m -, care marchează un act de voinţă, nu doar de participare. În acelaşi timp să remarcăm sensurile condiţional-optativului: o acţiune posibilă, realizabilă, dar a cărei realizare depinde de o anumită condiţie. Şi acea condiţie trebuie să fie îndeplinirea şi împlinirea rosturilor pe acest pământ. Să remarcăm şi folosirea monorimei, care sporeşte muzicalitatea textului, dându-i şi aspectul unui descântec.