„Nadia¹,

Şi eu am fost în Arcadia.²

E un ţinut cu multă verdeaţă,³

Cu apă neîncepută,⁴

Din ceruri căzută,⁵

Pentru spălatul de dimineaţă,

Pe faţă.⁶

Acolo florile cresc,

Cu tot cu nume latinesc,⁷

În ghivece de lut domnesc,⁸

Iar copacii, cu braţe nervoase,⁹

Au o coajă netedă, ca cea de pe oase,¹⁰

Sau cresc fără tulpină,¹¹

Ca ferigile, direct din lumină

În lumină,¹²

Casele sunt de pământ,¹³

Şi din ele ies,

Mereu, şi mai des

Pe horn,

Când animalele cu corn,¹⁴

Când  păsările ce nu dorm,¹⁵

Într-un albastru enorm,

Un fum,

Fără scrum.¹⁶

Amiroase a sfânt,¹⁷

A tămâie,¹⁸

Mai rar a alămâie,¹⁹

Ca a îngerului subţiori,²⁰

Şi călcâie,²¹

Şi viţa creşte şi struguri ciorchini,²²

Se revarsă ca ochi de prieteni,²³

La noi la vecini.²⁴

Acolo cerul e fără nori,²⁵

Şi omul fără suspine,²⁶

Cămările, odăile-s pline

Cu vegetale comori,²⁷

Cu pietre preţioase,

Smaralde, rubine.²⁸

Găseşti totdeauna

Soarele, şi luna

Alunecă-n cetini,

În munte, în vârf şi la poale.²⁹

Iarba e deasă şi moale,

Şi visele-s verzi, adesea albastre,³⁰

După vrerea Domnului,

Somnului,³¹

Şi-a puterilor noastre.”³²

Lucian Strochi

Arcadia (doină)

 „Nadia¹, – am ales acest nume pentru trei motive: e vorba de un nume de alint, provenind din slavul Nadejda care înseamnă speranţă; permite logogriful Nadia – adia – dia – ia – a şi creează impresia de ecou pierdut. Invită însă şi la rezolvări ezoterice.

Şi eu am fost în Arcadia.² –traducerea expresiei latineşti Et in Arcadia ego! . Această remarcă exprimă regretul şi nostalgia pentru o fericire pierdută, temporală sau spaţială (copilărie, meleag natal). Dar expresia are şi o altă decodare: bucuria de a fi cunoscut un tărâm idilic, utopic, un spaţiu ideal al fericirii absolute, un rai pământesc. Arcadia este o regiunea din Grecia antică, locuită pe atunci de un popor de păstori socotit fără prihană, aflaţi într-o vârstă de aur”. Acest ţinut mirific i-a preocupat pe artişti şi Nicolas Poussin are la Luvru un tablou intitulat Păstorii din Arcadia. Tabloul reprezintă un grup de păstori care dau la o parte vegetaţia crescută pe un mormânt, permiţând citirea inscripţia de pe placa mormântului: Acest păstor a trăit în Arcadia! adică un fel de Memento mori. Dar Et in Arcadia ego! Este şi o expresie ezoterică, prin anagramare obţinându-se Tego arcana dei, ceea ce se traduce prin Eu sunt cel ce ştiu secretul lui Dumnezeu! Expresia originară nu are verb şi dacă îl adăugăm pe sum (Et in Arcadia ego sum!), obţinem prin anagramare Jesu arcam dei tangou! adică: Am atins mormântul lui Iisus -Dumnezeu!

E un ţinut cu multă verdeaţă,³ –această doină ezoterică continuă într-un limbaj aluziv, dublu. Aluzie la o formulare din slujba de înmormântare: „…la loc de verdeaţă!”

Cu apă neîncepută,⁴– apa neîncepută are mai multe decodări. Poate fi roua, poate fi apa primordială, ce nu a cunoscut încă lutul (pământul), poate fi prima apă pe care o întâlneşti dimineaţă.

Din ceruri căzută,⁵ – e vorba de o ploaie primordială, prima apă, încă „nereciclată.”

Pentru spălatul de dimineaţă,

Pe faţă.⁶ – e vorba desigur de spălatul ritualic; şi astăzi ritualul se repetă în prima zi de Paşti.

Acolo florile cresc,

Cu tot cu nume latinesc,⁷ – vers ironic, conţinând o hiperbolă absurdă: florile care cresc gata „clasificate” , având numele latinesc. Lucrul e posibil doar într-un ţinut miraculos.

În ghivece de lut domnesc,⁸ –continuare a ironiei sau ideea ca lutul prelucrat în vas devine un obiect „domnesc”.

Iar copacii, cu braţe nervoase,⁹ –personificare, sugerând o legătură strânsă între om  şi natură, între om şi copac.

Au o coajă netedă, ca cea de pe oase,¹⁰ –viziunea antropomorfizantă continuă printr-o comparaţie.

Sau cresc fără tulpină,¹¹   – se sugerează edenul, tărâmul miraculos, unde totul se poate. În realitate sunt plante precum palmierii, care par copaci, dar nu sunt decât „plante fără tulpină.”

Ca ferigile, direct din lumină 

În lumină,¹² –ferigile par crescute din lumină, iubind-o.

Casele sunt de pământ,¹³  – într-un secol ca acela al nostru, dominat de beton şi sticlă, o casă de pământ pare o reîntoarcere la simplitate, la natură.

Şi din ele ies,

Mereu, şi mai des

Pe horn,

Când animalele cu corn,¹⁴ –atmosfera este de basm.

Când  păsările ce nu dorm,¹⁵ –păsările care nu dorm apar des în folclor, dar şi la unii poeţi precum Lucian Blaga.

Într-un albastru enorm,

Un fum,

Fără scrum.¹⁶ –se sugerează coborârea cerului pe pământ.

Amiroase a sfânt,¹⁷ –ne găsim într-un spaţiu sacru, dominat de mirosuri unice, imposibil de găsit în lumea reală.

A tămâie,¹⁸  -mirosul de tămâie este specific spaţiului religios.

Mai rar a alămâie,¹⁹ –mirosul de lămâie ne poartă în ţinuturi exotice.

Ca a îngerului subţiori,²⁰ –mirosul de înger este invers decât cel al omului. Prin urmare mirosul neplăcut al subţiorilor omului devine un miros plăcut la îngeri.

Şi călcâie,²¹ –aceeaşi explicaţie.

Şi viţa creşte şi struguri ciorchini,²² – într-o lume a miracolelor, dar normalul este atins de miracol.

Se revarsă ca ochi de prieteni,²³ – boaba de strugure e văzută ca ochi de prieten, aşa cum vinul devine o băutură prietenoasă.

La noi la vecini.²⁴ –acest Eden a devenit un loc comun, a cucerit toate spaţiile, ca într-o nouă creaţie.

Acolo cerul e fără nori,²⁵ –ne aflăm într-o lume a vârstei de aur, suspendată, perfectă.

Şi omul fără suspine,²⁶ –nici omul nu mai are afecte, sentimente, întrucât acestea sunt subiective, imperfecte.

Cămările, odăile-s pline

Cu vegetale comori,²⁷ –doina se transformă dintr-un pastel, într-o odă. Comorile vegetale sunt desigur legumele şi fructele.

Cu pietre preţioase,

Smaralde, rubine.²⁸ – evident, e vorba de o proiecţie imaginară.

Găseşti totdeauna

Soarele, şi luna

Alunecă-n cetini,

În munte, în vârf şi la poale.²⁹ –totul devine un peisaj romantic, în care se găsesc deopotrivă soarele şi luna, semn al unui timp etern sau suspendat.

Iarba e deasă şi moale,

Şi visele-s verzi, adesea albastre,³⁰ –e vorba, desigur, de valorile simbolice ale culorilor, verdele şi albastrul simbolizând speranţa (ne întoarcem la vocativul din primul vers!), a infinitului. În realitate, visele sănătoase sunt cel în alb-negru, iar cele mai periculoase sunt visele având culori deschise, galben şi oranj.

După vrerea Domnului,

Somnului,³¹– o recunoaştere a faptului că Arcadia nu e decât om proiecţie ideală, un vis, aparţinând marelui regat al somnului.

Şi-a puterilor noastre.”³² – o recunoaştere a vizionarismului, a unui imaginar debordant, care face totul posibil.