DOINĂ¹ – doina este cântecul identitar al românului. El se caracterizează printr-o vibrantă, adâncă emotivitate şi are un caracter elegiac tipic. Doina este însoţită de obicei şi de melodie. A doini înseamnă şi a cânta, a hori. Originea termenului este necunoscută, deşi s-au emis destule ipoteze.

DESPRE SCRIEREA ÎN LIMBA DACĂ², – nu există o limbă dacă. Dacă a existat, nu s-a păstrat. Există câteva zeci de cuvinte care se presupune că ar fi de provenienţă dacă, în general cele care conţin pe „z”: mânz, viezure, brânză, grumaz, mazăre, varză. Propunerea mea se referă la o scriere mitică. Neavând urme în pământ, limba dacilor s-a refugiat în cer.

ADICĂ A CERULUI³ –se pare că dacii erau un popor religios, Zamolxe, preotul lor având puterea unui rege militar.

ŞI DESPRE NEASEMUITUL NEAM AL DACILOR⁴, – s-au spus multe despre daci, în general lucruri măgulitoare. Oricum daci au fost un popor respectat şi temut de imperiul roman, de aici şi enorma bucuria declanşată de victoria lui Traian asupra dacilor.

ZIŞI ŞI GEŢI⁵    – dacii erau numiţi de greci geţi. Prin urmare e vorba de acelaşi popor, cu două nume diferite.

Foaie verde⁶, – orice doină începe cu „foaie verde”, sintagma constituind o marcă de recunoaştere pentru această specie.

vârf de săgeţi⁷ – aluzie la săgeţile pe care dacii (geţii) le trăgeau în cer, atât pentru a provoca ploaia, cât şi pentru a primi răspunsuri de la zei.

Să-i amintim şi pe geţi:  – această doină are şi un caracter epic pronunţat, fiind evocate ritualuri, gesturi, datini ale strămoşilor noştri.

Erau un neam de poeţi⁸ –gestul de a trage cu săgeţi în soare sau nori este până la urmă o metaforă.

Şi de anahoreţi,⁹ – această doină este o încercare de a „rescrie” istoria noastră, pornind de la geţi. Prin urmare vom găsi amalgamate concepte, demnităţi, fapte din diferite perioade. Nu m-a interesat adevărul istoric (cine îl cunoaşte şi cum îl poţi surprinde într-un text de mici dimensiuni?). Până la urmă se reţin gesturi, fapte, datini de mare impact, care mi-au impresionat copilăria. Anahoreţii erau de fapt călugări care au ales să trăiască în pustiu, departe de lume, de multe ori sub cerul liber. Prin urmare ei apar în creştinism, nu înainte într-o lume în cel mai bun caz politeistă. Termenul de anahoret vine din gr. anahoreo care înseamnă mă retrag, de unde anahoreţii ar fi retraşii de lume. Cu acest sens larg îl folosesc şi eu. Altfel sunt mai multe feluri de anahoreţi. Cei  care trăiesc cu desăvârşire liber se numeau Hypaithrioi. Erau apoi Vieţuitorii goi (gymnites) care atingeau starea edenică; Păscătorii (boskoi) care trăiau pe dealuri şi se hrăneau doar cu fructe de pădure şi ierburi sălbatice, Stiliţii sau stâlpnicii şi Dendriţii care trăiau în arbori. Anahoreţii trăiau o viaţă mai presus de fire, o stare angelică.

Aveau şapte vieţi¹⁰ – aluzie poate la celebra afirmaţie a lui Alecsandri: românul are şapte vieţi /în pieptu-i de aramă sau la faptul că aruncând câte un tânăr în sus pentru a cădea în vârful suliţelor însemna că acel tânăr este nemuritor. Oricum şapte e cifra iniţierii, iar moartea sau întâlnirea cu zeii poate fi o iniţiere.

Şi-i aruncau în cer pe băieţi,¹¹–  acest gest era făcut cu toată solemnitatea, tânărul fiind considerat un mesager al dacilor, dar şi al zeilor.

Pentru cele şapte peceţi.¹² –cele şapte peceţi sunt cele ale Apocalipsei, prin urmare şapte peceţi ar trebui să fie eventual şapte vămi ale cerului.

Nu se lăsau prinşi de tristeţi¹³ –tinerii aleşi drept mesageri se bucurau, nu se întristau, deşi ştiau că îi aşteaptă moartea. Probabil e vorba de credinţa dacilor într-o viaţă postmortem.

Şi scriau în cer cu frumuseţi,

Înmuiate în vieţi.¹⁴ –traiectoria fiecărei săgeţi era traiectoria unui gând, a unei emoţii, a unei vieţi

Aveau meşteri faur.¹⁵– pentru realizarea unor asemenea săgeţi era vorba de o tehnică specială, de meşteri „Faur”. Se poate face o comparaţie cu făurirea unei săbii de samurai.

Scriau cu soare şi aur,¹⁶ –cartea care se scrie pe cer trebuie să fie o carte aurită, cu anluminuri, o carte unicat, foarte scumpă. Ideea unei cărţi care se scrie în natură se găseşte şi în romanul Cicatricea, cartea fiind una din obsesiile „fraţilor”.

Cu colţi de balaur,

Cu coarne de taur,

Cu otravă de laur,

Cu glas de graur,

Cu lacrimă de minotaur.¹⁷ –nu numai scrisul, dar şi instrumentul de scrie trebuie să fie magic. Aici doina se apropie de un descântec.

Foaie verde, vârf de săgeţi

Să-i amintim şi pe geţi:

Neam de poeţi,

Şi de ceteţi,¹⁸ – „ceteţi” este un termen rar, bisericesc, ceteţ în stană, de fapt un cititor de texte sfinte.

De profeţi¹⁹ – profet sau proroc (proroc, prevestitor) este o persoană care interpretează voinţa lui Dumnezeu şi este capabil să prezică viitorul. Termenul  de profet este şi un epitet dat de musulmani lui Mahomed. Termenul vine din ebraică şi semnifică „vorbitorul lui Dumnezeu”. Dar există şi numeroşi profeţi pre biblici: în Mesopotamia, în timpul lui Hammurabi, profeţii erau singurii care îndrăzneau să-l critice chiar pe rege; în Siria profetul Isaia prezice asediul asirian (sec. al  IX-lea î.Hr.). Profeţii asirieni din secolul al VII-lea prezic viitorul dinastiei Sargon.  În lumea antică, Sibilele preziceau prin Oracole. Dintre profeţii biblici cei mai cunoscuţi sunt: Abraham, Moise şi Daniel.

Şi-anahoreţi,

De gânditori asceţi.²⁰ – asceţii erau sihaştrii, pustnicii, anahoreţii. Se numeau aşa întrucât se abţineau de la foarte mult lucruri şi trăiau simpli, sobru, departe de lume.

Scriau pe cer cu săgeţi,

Cu tinctură de soare,²¹ –o metaforă frumoasă sugerând o concentrare a razei de soare, o întărire a ei.

Care vindecă şi nu doare…²² – soarele poate vindeca sau ucide. Oricum rolul său pentru viaţa noastră este unul esenţial.

Cu bucurie, cu durere mare,²³ – doina capătă acum tonul şi chiar formulele unei slujbe creştine.

Cu albastru de cer şi de mare…²⁴ – albastrul, verdele şi roşul sunt culorile cu cele mai multe nuanţe (peste 300000!); nimeni  nu le poate distinge pe toate. O ţesătoare sau un pictor pot distinge până la 30000 de nuanţe. Un om obişnuit doar 300. Albastrul ceruleum  şi albastrul ultramarin sunt două nuanţe de albastru: primul un albastru foarte deschis, celălalt un albastru foarte închis. Se sugerează ideea unei „scrieri” extrem de complexe, de pline de nuanţe şi în spiritul textului pline de nuanţe, inclusiv cromatice.

Scriau pentru-ale noastre vieţi;²⁵ – orice generaţie vrea să se întâlnească atât cu trecutul, cu rădăcinile, cât şi cu viitorul. Prin urmare geto-dacii îşi scriau cronica lor cerească pentru viitorime, adică pentru noi.

Scriau pe cer cu frumuseţi,

Cu litere de apologeţi,²⁶ – apologeţii sunt scriitori creştini, care începând cu secolul II .d.Hr. au scris întru apărarea religiei creştine, a creştinilor în general, acuzaţi de incest, canibalism, infanticid etc. Litera este o sinecdocă pentru cuvânt, iar cuvântul pentru o scriere impresionantă pre eleganţă, logică şi argumentaţie.

Pentru noi logofeţi,²⁷  – logofătul era în Evul Mediu, în Ţara Românească şi Moldova, un mare dregător, şef al Cancelariei Domneşti. El redacta hotărârile luate de Domn şi de sfatul domnesc, pe care le întărea cu pecetea Domnului. Era ajutat la cancelarie de grămătici sau dieci. A fost preferat logofătul dintre alte numeroase funcţiile medievale pentru că era legat de scris şi de peceţi. În plus, denumirea de logofăt era folosită şi pentru dregători mai mici, practic de o întreagă curte: logofăt de vistierie; logofăt de cămară; logofăt de obiceiuri (protocol); logofăt de taină (secretar, consilier particular al Domnitorului).

Pentru alţi târgoveţi,²⁸ – părăsim Evul mediu pentru lumea oraşelor, a târgurilor, tocmai pentru a sublinia vitalitatea unei societăţi văzute vizionar.

Foaie verde, vârf de săgeţi

Să nu-i uităm pe geţi,

Neam de poeţi,

De atleţi,²⁹ –am folosit termenul de atlet pentru că el se referă atât la un tânăr frumos, cu un trup plăcut, sportiv, dar şi pentru că el însemna şi soldat. (Ştefan cel Mare fusese supranumit „atletul lui Hristos”).

Şi de anahoreţi.

De remarcat cuvântul „geţi” care intră în componenţa mai multor cuvinte, precum şi rima în „–eţi”, ducând la o unitate de sens. E şi motivul pentru care a fost folosit, în detrimentul cuvântului „daci”.