CORNEL PAIU: Şi ce afinităţi aveţi cu lirica niponă?

LUCIAN STROCHI: Lirica niponă e diferită de tot ce ştiam eu despre poezie: ritm, rimă, epic, eu liric, imagini artistice, figuri de stil etc. Dar pentru a înţelege această lirică a trebuit să trec întâi prin epic, să cunosc proza unor scriitori precum Ryonosuke Acutagawa, Yasunari Kawabata sau Kobo Abe, pentru a ajunge la poezia  poeţilor autori de haikuuri Basho, Buson, Issa sau Shiki. Dar pentru a ne reîntoarce la proză, să reţinem cărţile semnate de Yukio Mishuna (După banchet), Kazuo Ishiguro (Un artist al lumii trecătoare), Yasushi Inoue (Nobila doamnă din Yodo, Puşca de vânătoare), Akira Yoshimura (Naufragii), Taichi Yamada (N-am mai visat demult să zbor), Haruki Murakami (Pădurea norvegiană), alături de O mie de cocori, Fosta capitală imperială, Ţara zăpezilor (Yasunari Kawabata), Rashomon (Ryonosuke Akutagawa), Femeia nisipurilor (Kobo Abe). Şi toată această literatură pensulând între tăişul sabiei şi strălucirea lacrimei.