Rană de cuţit,¹

Rană de iubit,²

De bici împletit,³

De şarpe nuntit,⁴

Rană de săgeată,⁵

De privire beată,⁶

Rană de gheară,⁷

Rană de seară,⁸

Rană de secure,⁹

Rană de pădure,¹⁰

Rană sângerie, ¹¹

Du-te în pustie,¹²

Du-te în nisip,¹³

Să îţi pierzi ăst chip,¹⁴

Du-te în cea piatră,¹⁵

Pe care doar câinii-o latră,¹⁶

Du-te-n piatră dură,¹⁷

Du-te-n haită sură,¹⁸

Du-te departe,¹⁹

De mine să n-ai parte,²⁰

Nici după moarte.²¹

Lucian Strochi

 Descântec de rană 

 Rană de cuţit,¹ –acest descântec este clasic prin discurs şi mesaj. Se concentrează pe două cuvinte: rană şi du-te (pleacă), care sunt definitorii pentru text. Se cultivă monorima (în prima parte, pentru a se intra în eufonie) şi rima împerecheată (în a doua parte). E prezentă anafora, în mod insistent (rană apare de 8 ori în poziţie iniţială, dintr-un total de 20 de versuri), du-te apare de 6 ori, de de 3 ori iniţial şi de 6 ori în interiorul versului, celelalte capete de vers fiind să, pe şi nici). Cuvântul rană apare indirect de 3 ori, astfel încât primele 11 versuri conţin acest cuvânt direct sau indirect. De fapt doar ultimele versuri sunt independente faţă de cuvântul rană. Această densitate faptică şi ideatică nu e totuşi neobişnuită, într-un descântec pe care l-am citit pe la vreo 14 ani în revista Şezătoarea lui Artur Gorovei cuvântul roşu apărea în toate versurile, creând o impresie puternică. Rana este o mărturisire spunea un criminalist. Ea vorbeşte mai mult şi mai adevărat decât orice martor. Se va remarca alternanţa concret /abstract, rana fizică şi cea morală fiind tratate în acelaşi registru. Evident rana de cuţit va fi una fizică, a trupului şi e uşor de descris, în vreme ce rana de iubit este una a sufletului. De observat şi faptul că cuvântul cheie al descântecului e legat numai de atribute substantivale (cuţit, iubit, bici, şarpe, săgeată, privire, gheară, seară, secure, pădure), doar ultimul atribut (sângerie) fiind unul adjectival. Rezultă de aici o „materialitate” ce permite plecarea, trecerea, (în)depărtarea. Mai există ceva: roşul rănii se transformă în cenuşiul pietrei, se estompează până la dispariţie, în anonimat (piatră pe care „doar câinii-o latră”). Rana de cuţit are o formă specifică, dar dublă: ea poate fi de înjunghiere, de penetrare sau de tăiere.

Rană de iubit,² – rana de iubit se bazează pe o ambiguitate, cuvântul iubit poate fi atât substantiv, cât şi un participiu. Vorbim şi aici de o dublă nedeterminare.

De bici împletit,³–rana de bici are şi ea o formă imprecisă. Un bici împletit va lasă o urmă împletită, diferită de o rană de curea de exemplu. Dar biciul lasă urme diferite pe diverse părţi ale corpului, imposibil de repetat.

De şarpe nuntit,⁴– vers enigmatic, întrucât nu ştim cum arată o rană de şarpe nuntit pentru că nu ştim cum arată un asemenea şarpe. Să fie o femelă care îşi apără ouăle? Să fie un mascul care îşi apără teritoriul? Greu de precizat. Oricum sunt şi aici cel puţin două posibilităţi.

Rană de săgeată,⁵– nici rana de săgeată nu e prea clară. Nu ştim dacă săgeata e otrăvită sau nu, dacă rana e mortală sau doar una superficială, nu ştim ce zona a corpului a atins.

De privire beată,⁶ –privirea beată e şi ea nesigură, dar poate ascunde ameninţări imprevizibile.

Rană de gheară,⁷–nici rana de gheară nu este una precisă. Ea poate fi o rană penetrantă, dar şi una sfâşiată. Poate fi una singură sau mai multe, paralele.

Rană de seară,⁸ –rana de „seară” e o rană care nu se vede pur şi simplu.

Rană de secure,⁹ –rana de secure poate fi făcută cu tăişul, dar şi cu partea contondentă. Nici securea nu ştim cum arată: dacă e topor sau baltag, sau are formă de labris şi atunci intrăm în alte zone ale misterului.

Rană de pădure,¹⁰ –pădurea poate fi prietena, dar şi duşmanul omului. Rana de pădure poate fi produsă de copaci, de stânci, de fiare, de braconieri etc. După cum se observă, niciuna din rănile evocate până acum nu ai un perimetru precis, o formă fermă. Ideea e că ne interesează nu o rană anume, ci ideea de rană.

Rană sângerie, ¹¹ –orice rană este legată de sânge, de roşu, de sângeriu. Abia acum rana trebuie individualizată , pentru ca descântecul să poată acţiona asupra ei.

Du-te în pustie,¹² –rana fiind un lucru dureros, eul liric are grijă să nu rănească pe nimeni şi trimite rana în deşert, acolo unde nu există nici un risc.

Du-te în nisip,¹³ –nisipul este o expresie a timpului, dar şi un simbol al efemerului. În plus, în unele cazuri, rana poate fi acoperită cu nisip, cu cenuşă, cu argilă etc. În acelaşi timp nisipul „ascunde” obiectele.

Să îţi pierzi ăst chip,¹⁴ –vindecarea rănii începe cu pierderea identităţii ei, cu alte cuvinte transformarea rănii în cicatrice, care este o fostă rană.

Du-te în cea piatră,¹⁵ –piatra este rezistentă. Prin vindecare, rana devine  şi ea rezistentă precum piatra, indiferentă la dureri.

Pe care doar câinii-o latră,¹⁶ –piatra devine anonimă, anodină, fiind remarcată doar întâmplător de vreun câine.

Du-te-n piatră dură,¹⁷ –adică o piatră care să nu sufere modificări, să nu poată fi erodată. Pentru anihilarea rănii, era nevoie de anorganic, de static.

Du-te-n haită sură,¹⁸ – pentru vindecare, rana trebuie să părăsească orice orizont vizibil, să fie purtată totemic de o haită sură, de un obiect în mişcare.

Du-te departe,¹⁹ – depărtarea vindecă orice rană-spune un proverb.

De mine să n-ai parte,²⁰ –abia în acest penultim vers, se vede cine e beneficiarul descântecului: chiar eul liric.

Nici după moarte.²¹– dispariţia rănii trebuie să fie absolută. Ea nu trebuie să-şi găsească un cuib nici pe trupul unui mort.