Descântec şi Colindă¹  – aşa cum am mai arătat,  speciile folclorice sunt adesea secante, se interpătrund, împrumutându-şi una alteia caracteristici, mărci, proprietăţi, aşa încât multe texte par de tranziţie. Un asemenea text este şi Descântec  şi colindă, care are atât aspectul şi conţinutul unei incantaţii, apropiindu-se de valorile eufonice ale descântecului, dar şi o descriere epică a pregătirilor pentru Crăciun şi Anul nou.

Leru-i ler şi leruri,² –cuvântul „ler” are o etimologie extrem de disputată şi discutată. Dimitrie Cantemir deriva acest termen de la împăratul roman Aurelian. Victor Kernbach considera cuvântul „ler” un mitologem –element mitologic prim, formă mitică elementară pură, unitatea  cea mai mică, indivizibilă, a unui mit, a unei naraţiuni mitologice, care se autodefineşte, nemaiavând nevoie de alte interpretări: „Ler este de fapt un   evident mitologem, iar identificarea cu Dumnezeu sau cu un împărat fabulos trimite la un mit arhaic, preroman.” După mulţi „ler” provine din lat. Halleluiah, Domine. Miron Costin crede că ler este de origine slavă (lei), însemnând Cupidon. DEX-ul dă o definiţie vagă, exterioară:       „Ler= cuvânt care apare ca refren în colinde, cărora le dă un anumit colorit eufonic.” Alte teorii susţin că adevăratul sens al cuvântului ar fi „boier” sau „stăpân al casei”. Termenul  nu provine din latină deoarece Halleluiah este de origine ebraică.  Mult mai credibilă apare ipoteza lui I. G. Sbierea care derivă termenul de la singularul latinesc al numelui Divinităţii domestice romane (Lari –Lar, ler).În etruscă, lar, lars semnifică o „căpetenie militară”. Larii aveau în fiecare casă romană un altar special din atrium, numit laralia, care era împodobit cu ghirlande de flori, cinstindu-se ca „apărători ai vetrei”. Oricum ler este un vocativ, şi are valoare oblică (de subordonare) a colindătorului faţă de cel colindat, care poate fi după situaţie împărat, boier, stăpân al casei. Desigur valoarea eufonică a cuvântului nu poate fi negată, mai ales în cazul repetiţiei. Folosirea cuvântului în descântec se datorează şi acestor valori eufonice. În această situaţie, ler devine interjecţie.

Se deschid iar ceruri,³ –cerurile se deschid anual de două ori: în noaptea de Sânziene (noaptea 23 iunie până în dimineaţa zilei de 24 iunie) şi în Noaptea sfântului Apostol Andrei (noaptea de 29 noiembrie până în dimineaţa zilei de 30 noiembrie). În tradiţiile populare, cerurile se deschid în mai multe rânduri: în a treia zi de Crăciun, de ziua sfântului martir Ştefan (primul muritor care a văzut cerul, acesta exclamând: „Văd cerurile deschise!”), dar şi în prima zi de Crăciun, de Anul Nou, de Bobotează. Deschiderea cerurilor sunt evenimente majore, lumea se „întoarce”, morţii se întorc printre vii, la fel şi strigoii şi vârcolacii. Interesant, pentru copii, cerurile sunt întotdeauna deschise, acestea închizându-se cu înaintarea în vârstă şi implicit odată cu înmulţirea păcatelor.

Se desparte anul,⁴ – anul se desparte prin tradiţie de câteva ori: primăvara, când anul nou se desparte de iarnă, iarnă, de 1 ianuarie, lună ce primeşte numele de la zeul roman Ianus, cel cu două sau trei feţe: o faţă privind spre trecut, la faptele anului care s-a scurs şi o a doua faţă spre viitor, anticipând faptele din anul care tocmai începe. Dar anul se desparte şi în funcţie de data naşterii, atunci când se adaugă încă un an vârstei tale. Anul se desparte şi în funcţie de religii, având astfel anul ebraic, anul chinezesc , anul ortodox (bisericesc) etc.

Muncă-i cu toptanul.⁵ –  cuvântul toptan provine din turcă (topdan)  şi se foloseşte în limba română exclusiv în locuţiuni adverbiale. Desemnează o cantitate mare de produs, nediferenţiată, o grămadă.

Mama face cozonaci,

Tata-i doar frământă,

Îi tot cântă,

Şi-i descântă,

Îi ia la trântă,⁶ –este descris ritualul facerii cozonacilor, specific ajunul de sărbători. La urma urmelor cozonacul este tot o pâine, dar sacră. Am fost impresionat când, copil, asistam la frământarea cozonacilor. Tata trântea cu atâta putere aluatul,  încât odată  a crăpat covata, iar altădată a sărit smalţul vailingului. Lupta cu aluatul nu era uşoară şi de cele mai multe ori era încredinţată bărbaţilor.

Şi-i chinuie ca pe draci,

În covată

Curată,

Cu făină semănată,

Să fie colaci,⁷ –pe lângă cozonaci, mamele fac adesea pentru copii sau pentru pomană şi cozonăcei sau colaci.

Sămânţă de vârcolaci,⁸  – metaforă interesantă; vârcolacul este un monstru, un strigoi, un pricolici, un „câine al lui Dumnezeu” care vrea să mănânce luna şi/sau soarele. Vârcolacii provin din copii nebotezaţi care ajung în Iad; Dumnezeu fiindu-i milă de ei, îi preface în vârcolaci, reîntorcându-se sub această formă pe pământ. Altă origine a vârcolacului ar fi cea din om care ia forma lupului (devine deci lycantrop). Dacă lupul este muşcat de un câine, el redevine om, dar vârcolac. Termenul de vârcolac vine din bulgarul vŭrkolak. Vârcolac sau nălucă este şi peştele de metal folosit ca nadă de către pescari.

Roată de olaci,⁹–prin olac se înţelege un curier poştal călare. Dar olac se numeşte şi staţia de poştă (locul unde se schimbau caii obosiţi), trăsura cu care circula olacul şi chiar calul olacului. Un olac era şi distanţa dintre două poşte (aproximativ 25 de kilometri). Roată de olac ar putea fi un cozonac sau colac de mărimea unei roţi de trăsură, deci foarte mare sau o bucată pe care o primea la drum olacul drept merinde.

Să fie cozonaci.¹⁰ –cozonacul este prăjitura tradiţională la masa de Crăciun. Treptat a devenit şi o prăjitura de Paşti, uneori înlocuind pască.

Eu, băiat, sărmanul,

Prins fui cu arcanul,¹¹ – arcanul este un laţ folosit la prinderea vitelor sau la priponirea lor. Provine din tc., tăt arkan. Dar arcan mai înseamnă şi taină, secret, mister cicluri astrologice de provenienţă egipteană. Tot arcan este şi un dans românesc asemănător cu sârba. Femininul arcană poate însemna şi o odaie a tainelor sau o scriere cu multe trimiteri colaterale, uneori cu un conţinut ezoteric. Aici sensul este de a fi capturat asemenea flăcăilor care urmează să satisfacă serviciul militar (vezi Creangă-episodul din Amintiri din copilărie cu Bădiţa Vasile, dascălul său).

Să nu vină anul,

Sparg nuci cu ciocanul,¹² – nucile sunt tari şi nu pot fi sparte decât cu ajutorul unui obiect dur, în cazul de faţă ciocanul.

Îndărătnic şi cuminte,

Ca pe cuvinte: ¹³ –asemănarea cuvintelor cu nucile este surprinzătoare, dar justificată. Asemenea nucilor, cuvintele au coaja tare, iar miezul lor nu poate fi cunoscut decât odată cu spargerea cuvântului adică  pătrunderea în sensul lăuntric al său.

Unele sunt seci,¹⁴ –se foloseşte acum un limbaj ambiguu, dublu. Nu ştim dacă e vorba de nici sau de cuvinte.