Cine râde de tarot,¹⁷ –tarotul este considerat o „hartă spirituală a drumurilor”, un joc de cărţi în ocultism, un mod de a privi lumea paralel cu raţionalitatea sau intuiţia. Gilbert Durand în Structurile antropologice ale imaginarului” ăi dedică pagini admirabile. De altfel bibliografia tarotului cuprinde mii de titluri. Tarotul, cunoscut şi ca trionfi, mai târziu tarocchi, este un set de cărţi, 78 la număr, folosite din secolul al XV-lea în Franţa (tarot francez) şi Italia (tarocchini). În legătură cu trionfi, nu este absurdă legătura acestuia cu triumf sau chiar cu tromf, în Ardeal, care înseamnă atu şi care „taie” toate celelalte cărţi prin culoarea aleasă ca majoră. Se presupune că tarotul aer ca origini Cartea egipteană a lui Thoth. Setul  de 78 de cărţi are două părţi distincte: Arcana majoră(tainele) conţinând 22 de cărţi fără costume: Magicianul, Marea Preoteasă, Împărăteasa, Împăratul, Marele Preot, Îndrăgostiţii, Faetonul, Forţa, Ermitul, Roata Norocului, Dreptatea, Spânzuratul, Moartea, Echilibrul, Diavolul, Turnul, Steaua, Luna, Soarele, Judecata, Lumea şi Nebunul. Arcana majoră este mai semnificativă în comparaţie cu Arcana Minoră şi în citire are o importanţă mai mare. Arcana minoră (secrete) are 56 de cărţi, împărţite în patru grupe de câte 14 cărţi fiecare dintre care 10 sunt numerotate şi 4 „de curte”. Cele de curte sunt Regele, Regina, Cavalerul şi Valetul, prezente în toate cel patru grupe. Tarotul italian tradiţional se împarte în Spade, Bâte (Baston), Pentagrame şi Cupe. Fiecare carte citită (etalată) depinde de : întrebare, poziţia cărţii, cărţile care o înconjoară şi orientarea sa (poziţia directă sau întoarsă). Se fac etalări sub formă de cruce celtică, de arbore al vieţii, etalare astrologică. A râde de tarot e ca şi cum ai râde de viaţa şi destinul cuiva.

Să piardă tot, – unele cerinţe ale blestemului sunt foarte dure sub o aparenţă aproape neutrală, de surdină.

Să fie netot.¹⁸  – netotul nu este pe scara inteligenţei cel mai de jos, în comparaţie cu idiotul sau imbecilul – de exemplu.

Cine râde de carte,¹⁹ – ambiguitate. Prin carte se poate înţelege atât un text tipărit, cât şi scrisoare, ştiinţă, învăţătură sau chiar o carte dintr-un joc (altul decât tarotul, desigur).

Să n-aibă parte,²⁰ –o expresie interesantă. A nu avea parte înseamnă a nu participa la ceva care se poate împărţi. Evident aici e vorba de un sens figurat.

Nici de dreaptă moarte,²¹ – ambiguitate. Prin moarte dreaptă putem înţelege: o moarte care vine la timpul ei, adică la bătrâneţe, o moarte care te menţine demn şi drept adică nu chircit, contorsionat, urâţit etc. Altfel spus a nu avea o moarte dreaptă poate însemna şi moarte neaşteptată, în urma unui accident.

Nici de avere,

Nici de putere,

Mierea să-i fie fiere.²² –chiar dacă supravieţuieşte, cel care râde va fi sărac, slugă, lipsit de orice putefe şi care nu poate gusta nici bucuriile cele mai simple şi mai directe.

Cine râde de tăciune,²³ –tăciunele este folosit şi el în ghicit. Ghicitoarele îl folosesc stingându-l în apă sau citindu-i forma, el fiind „un jar printre cenuşă”.

Să nu poată spune,

Nimic de pe lume,²⁴ –adică să fie mut.

Să aibă la gură spume,²⁵ –adică să vorbească degeaba, până va face spume, sau să fie epileptic sau otrăvit.

Să-şi uite de nume.²⁶ –  a-ţi uita numele nu e posibil decât în urma unei grave amnezii.

Cine râde de cuvânt,²⁷ –e vorba de descântec, de magie, de vrajă, de cuvintele oraculare ale vrăjitoarei, dar şi de sensul general al ghicirii ei.

Joacă-i dracu pe mormânt,²⁸  – această expresie nu există în limba română. Apropiată de ea este „a juca tontoroiul”, adică a ţopăi, a dansa fără ritm, împiedicat.

Focu să-i fie veşmânt,²⁹ –adică să fie ars pe rug. Arderea pe rug era cea mai cunoscută pedeapsă pentru vrăjitoare. Arderea pe rug este foarte dureroasă şi  în acelaşi timp purificatoare.

Să se-mprăştie în vânt.³⁰ – nu ştim dacă e vorba de cenuşa mortului de după ardere sau de o pedeapsă care ar consta în „pulverizarea” vinovatului.

Cine râde de mână,³¹ –după cum se remarcă blestemul vrăjitoarei este unul ambiguu şi criptic. Nu ştim dacă mână este o sinecdocă pentru ghicitul în palmă (chiromanţia) sau e vorba de mâna mortului, ca obiect folosit de vrăjitoare, în primul rând pentru a impresiona (craniul are şi el acelaşi rol). Mai există o explicaţie, legată de ideea de joc (de cărţi). În unele jocuri, atunci când partenerii sunt de obicei în număr impar (dar nu obligatoriu!), de sau cărţi şi unui jucător inexistent, aşa numita „Mână-moartă.” Acele cărţi nu se ştiu, nu se privesc, ci se amestecă cu celelalte la sfârşitul jocului. În acest caz e vorba de avertismentul: „niciodată nu ştii ce cărţi are mâna mortului”.

Să cadă-n fântână,³² –accidental, urmare a unei slăbiciuni neobişnuite.

Să rămână fără vână,³³ – adică fără vlagă, fără putere.

Într-o săptămână.

Cine râde de privire,³⁴    – privirea are un rol esenţial pentru o vrăjitoare. Ea fixează, hipnotizează, impune, convinge.

N-aibă parte de iubire,³⁵    – a fi lipsit de iubire înseamnă practic a nu mai avea nici un rost în viaţă, într-o lume în care iubirea este legea supremă a firii.

Nici de dreaptă pomenire.³⁶ –adică să fie uitat după moarte.

Să îşi piardă dinţii,   – dintele are o simbolistică extrem de diversă. Dintele permite muşcătura, hrănirea, este o armă de atac şi de apărare. În acelaşi timp dintele este important şi pentru actul vorbirii. E vorba de acele consoane dentale, care nu pot fi pronunţate în absenţa dinţilor. Pierderea dinţilor este în acelaşi timp un semn de decrepitudine.

Să îl scuipe sfinţii,³⁷  – e un blestem greu, întrucât sfinţii sunt întotdeauna de partea oamenilor. Ca să ajungi să fii scuipat de un sfânt trebuie să fi făcut o faptă abominabilă. Aţi bate joc de privire însemnă până la urmă a nega importanţa luminii, atât importanţa luminii fizice, cât şi a luminii divine.

Să-l piardă părinţii.³⁸ . – răsucire interesantă a blestemului. Blestemul previzibil ar fi fost poate: Să-i piardă părinţii. Dar vrăjitoarea vrea mai mult, să-l reducă la stadiul de copil sau chiar de avorton. Adică să nu mai ştie nimeni nici părinţii săi biologici că s-ar fi născut.

Cine-a râs de vrăjitoare,

Să nu aibă loc sub soare, 

Să îl doară ce nu doare,

Şi la zi de sărbătoare.³⁹– există începând de la Facere, un ritm al muncii şi al repaosului. Refacerea nu este doar o binecuvântată odihnă, ci un bilanţ, o contemplare. Vrăjitoarea îi ea pedepsitului şi acest drept. Finalul blestemului strânge ca într-un cleşte restul textului întâlnindu-se prin repetiţie cu incipitul. Prin urmare, blestemul nu mai poate evada, scăpa fiind închis într-un cerc magic.