BLESTEMUL URSITOAREI CARE TE-A CREZUT CA TE-AI NASCUT SA FII POET (2)
Blestemul ursitoarei care te-a crezut că te-ai născut să fii poet
„Blestemat să fii” – mi-a spus urzitoarea cea rea –
„Tot ce gândeşti, să se prefacă în cuvânt,1– istoria acestui blestem este extrem de interesantă. La început, pe la vreo 8 ani, când am luat pentru prima dată contact cu miturile Greciei Antice, am fost impresionat de întâmplarea cu regele Midas, cel care transforma în aur orice cuvânt (sau care transforma în aur tot ce atingea cu buzele – nu mai ţin minte) şi care a murit din această cauză de sete şi de foame. Peste vreo câţiva ani m-am gândit la un scriitor blestemat care vrea să scrie un text şi scrie un alt text fără voia lui, făcând astfel imposibilă comunicarea. Eram foarte mândru de ideea mea, până când, adolescent fiind, am întâlnit (nu mai ştiu precis anul), un text asemănător, scris de marele poet Ştefan Augustin Doinaş, text intitulat „Vânătoare cu şoim”. Am fost complet derutat. Mi se părea că e vorba de acelaşi text pe care îl visasem şi eu. Apoi m-am liniştit. Erau totuşi destule diferenţe: la mine era vorba de o experienţă personală, se schimbau doar cuvinte, nu sintagme sau chiar propoziţii ca la Doinaş. Am încercat apoi un sentiment de mândrie: dacă un mare poet gândeşte ca mine (sau, mă rog –invers) e foarte onorant pentru mine. Am mai avut o experienţă, tot în adolescenţă. Scrisesem o poezie intitulată Sohodol şi două versuri sunau cam aşa: „Aici copacul creşte întors şi aiurea/ Visul himeră a lui Paciurea.” Eram mândru de rima rară pe care o găsisem. Peste ani, am citit un volum de versuri de Virgil Teodorescu apărut în BPT intitulat Poezie neîntreruptă (parcă în 1976). Am găsit într-o poezie a sa rima mea rară şi furios mi-am sfâşiat poemul. Acum n-aş mai face-o. Acest text a trecut prin mai multe variantă până a lua forma blestemului. Ideatic el face parte din ceea ce am numit Trilogia cuvântului.
În apă, în aer, în foc şi pământ
Şi fiecare cuvânt să rimeze cu altul,2 –versul poete fi o trimitere la Eminescu : Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii.” (Venere şi madonă). Dar de fapt e traducerea unei experienţe personale unice: intrând într-o crâşmă să-i cumpăr tatei ţigări am auzit un om vorbind în versuri. O făcea fără vreun efort vizibil şi pe moment am crezut că recită ceva. Dar nu, omul nu putea vorbi altfel. Mesenii ştiau asta şi se strânseseră ciotcă în jurul lui. Se distrau la culme. Am crezut că e ceva unic, dar peste vreo doi ani am întâlnit în parc pe o bancă o fată care vorbea la fel, cam în genul: „Bună! /Să nu crezi că sunt nebună/ Dar sunt atrasă de lună/ o dată pe lună/ Şi mama o să spună/Că nu-i a bună. /Şi tata îi cântă în strună.” De aici şi blestemul ursitoarei rele.
Să-ţi fie, ca-ntr-o cutie, prea jos înaltul,3 –imagine rară, inedită.
Totul să se sfarme, ca-n farmec, în melodie,4 – o lume în care totul e cântec devine o lume cu decoruri de mucava, o lume artificială, chiar absurdă.
Să nu fii crezut, să nu fii ştiut, să nu fii urmat,5 –cu alte cuvinte: să fii, să rămâi anonim.
Rândul să pară prea uşor, prea sprinţar,6 –ursitoare intuieşte faptul că cel căruia îi urseşte de rău este un viitor scriitor. Un blestem neobişnuit: să fii lipsit de bucuria muncii, a efortului depus, să iei totul în mult prea uşor.
Superficial, banal, săltăreţ ca un zar,7 –imagine interesantă, sugestivă. Zarul pare a fi superficial, indiferent la faţa pe care o arată jucătorilor, la numărul pe care îl indică.
De vrei să spui „rege” să scrii „ţar”8 –aparent nu e prea mare diferenţa între un rege şi un ţar. Dar dacă regele este o realitate pentru majoritatea ţărilor lumii, ţarii se găsesc doar în spaţiul slav, la ruşi, la bulgari.
În loc de „piatră”, „vatră”9 – este în continuare un joc al aparenţelor. Aparent vatră este mai poetic decât piatră. Dar piatra este liberă, poate fi găsită oriunde, în timp ce vatra presupune un perimetru precis, strict delimitat.
În loc de „lună”, „latră”.10 –este vorba de o sugestie de transfer, cel care asigură transferul fiind câinele sau lupul.
De te gândeşti la „viaţă”, să scrii despre „moarte”,11 moartea este inclusă în viaţă. Prin urmare acele limitări restricţii de până acum funcţionează în continuare.
În loc de „idee”, să ai „scânteie”:12 –aici e vorba de o relaţie de ireversibilitate: ideea este o scânteie, în timp ce scânteia nu este automat o idee.
„Blestemat să fii” – mi-a spus urzitoarea cea rea –
„Tot ce scrii să se prefacă în rime,13 –rima singură nu poate înlocui un vers, chiar dacă ea poate sugera anumite legături logice şi desigur eufonice.
Să nu cunoşti decât numere prime,14 –este un blestem curios, întrucât interzice numerele pare, şirul numerelor naturale, precum şi operaţiile aritmetice, întrucât prin adiţia a două numere pare rezultă întotdeauna un număr par. La fel şi în cazul scăderii.
Să nu auzi decât muzica pe care alţii n-o pot auzi,15 –nu ştim dacă ursitoarea se referă la „voci”, adică acele voci pe care le aud doar nebunii sau e vorba de incapacitatea de comunicare: să auzi o muzică, dar să nu o poţi reproduce. Blestemul se referă la faptul că un artist care nu poate comunica este inutil, anulat, îşi pierde calitatea de a putea emoţiona pe ceilalţi oameni. Şi invers, din acestă incapacitate de comunicare se naşte un autism major.
Să transformi, orice noapte, în putredă zi,16 –nu doar romanticii găseau noaptea mai interesantă, mai poetică decât ziua. La lumina zilei apar toate imperfecţiunile, cariile, gunoaiele, tot ce este urât şi care noaptea apare estompat sau chiar dispare. E vorba poate şi de blestemul ca scriitorul să nu poată transfigura realitatea, aceasta rămânând ternă, cenuşie.
Nimeni să nu te creadă, nimeni să nu te vadă,17 –acest „anonimat” este reluat cu insistenţă. Nimic nu este mai dramatic decât pierderea identităţii. Sau poate fi vorba şi de o sancţiune indirectă: un scriitor poate fi anulat şi dacă potenţialii săi cititori sunt analfabeţi. Pentru această interpretare, oarecum forţată, dar interesantă, ar pleda şi ghicitoarea: „câmpu-i alb/oile negre/, cin-le vede, nu le crede/cin-le paşte/ le cunoaşte.” Verbele a crede şi a vedea din ambele situaţii permit „paralela”.
Să adormi fără pală de vânt,
Nelegănat, să adormi în cuvânt,18 –a adormi în cuvânt presupune o inactivitate, o anestezie. Folosirea cuvântului presupune o activitate creativă, vitală, virilă, o vigilenţă, o intenţionalitate, un complex de senzaţii şi de percepţii, cuvântul fiind desigur sinteza. A adormi în cuvânt înseamnă şi a vorbi incoerent, aşa cum o face un somnambul.
Blestemat acolo la erezie, la iluzii, la trezie,19 –verb ambiguu, întrucât nu avem determinări precise pentru acolo. Este oare acolo un anume loc în cuvânt, un gel de sâmbure al său, unde s-ar găsi atât abaterea de la dogmă, folosirea inadecvată a cuvântului, o încălcare a normelor, a regulilor de folosire a cuvintelor? Această îndepărtate de normal poate crea iluzii, deformări ale imaginarului, false speranţe. Trezia în adormire este periculoasă întrucât subiectul nu mai ştie dacă se află în real sau în vis, în realitatea cuvântului sau în idealitatea lui. Prin urmare lumea este întoarsă, răsturnată în adormire şi valorile pozitive din normalitate au acum semnul minus, atât în cazul iluziilor, cât şi în cazul treziei.
Nimeni să nu te-asculte, nimeni să nu te ştie.”20 –ultimul vers nu lămureşte lucrurile, reluând sub o altă formă blestemul „anonimatului”. A nu fi ascultat, a nu fi cunoscut înseamnă a fi radiat din orice realitate, cu atât mai mult dintr-o posibilă celebritate sau notorietate.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.