MARTIRII (DOINA)
Frunză verde de gutui,
Ui ui ui,
De dis-de-dimineaţă mă strădui
Să bat un cui2
Amărui,3
În gură-l ţinui,
În lemn de gutui,
Cum o să baţi cu ciocanu-n floare,4
Că doare,5
Chiar de e de fiară fiară6
Şi nu-i prea mirositoare?
Pentru gusturi şi mirosuri fine,
Avem, vezi bine,
Cuişoare,7
Aduse de peste deşert şi-o mare.
Cuiul plânge,8
De dă de sânge.
Rugineşte,9
De dă de deşte.
E viu şi haihui,10
Ca un peşte,
Ca un cucui.11
Cuiul potriveşte
Lemnul pe la subţiori,
Pe la căpriori,
Pe la cântători,
O dată, de două ori.12
Atunci îmbină,
Întuneric cu lumină13
Şi stăpâneşte
Peste om şi peste cleşte.14
Mai bine nu bat, ci scriu15
La margine de sicriu,
De visul strâmb al lui Miron16
Cuiului ce-i zic piron,17
În pieptul lui Prometeu18
Şi-n palma lui Dumnezeu.19
Lucian Strochi
MARTIRII1 (DOINĂ) – este poate cea mai ciudată doină. În esenţă este un omagiu adus tuturor martirilor, existând puţine personalizări. Nucleul de condensare al doinei îl constituie cuiul, văzut ca obiect de tortură, dar şi ca obiect zideşte sau „încheagă”. De asemenea e folosită ambiguitatea „cui de metal” cu „cuişoare”, produs exotic, condiment de preţ, dar şi medicament extrem de eficace.
Frunză verde de gutui,
Ui ui ui,
De dis-de-dimineaţă mă strădui
Să bat un cui2 – de remarcat rima falsă, grafică şi nu de accent strădui/amărui”.
Amărui,3 – ori de câte ori am ţinut, copil fiind, un cui în gură, mi s-a părut că are un gust amărui.
În gură-l ţinui,
În lemn de gutui,
Cum o să baţi cu ciocanu-n floare,4 – cuiul are o „floare”. Aici termenul e folosit atât denotativ cât şi conotativ.
Că doare,5 –ambiguitate: nu ştim dacă durerea e a florii sau a celui care bate o floare.
Chiar de e de fiară fiară6 –din nou joc de cuvinte între fier şi fiară (animal).
Şi nu-i prea mirositoare?
Pentru gusturi şi mirosuri fine,
Avem, vezi bine,
Cuişoare,7 –aici e clar, e vorba de un condiment.
Aduse de peste deşert şi-o mare.
Cuiul plânge,8–cuiul devine uman, prin personificare. Aluzie şi la vaietul lui când e lovit de ciocan, mai ales dacă lovitura e ratată.
De dă de sânge.
Rugineşte,9–în general cuiul scos cu cleştele este un cui ruginit, strâmb, mai uşor de ratat.
De dă de deşte.
E viu şi haihui,10 –cuiul devine independent, lunecos, refuzând „tirania” ciocanului.
Ca un peşte,
Ca un cucui.11– lovitura produsă de ciocan poate produce echimoze în cazul unei lovituri ratate.
Cuiul potriveşte
Lemnul pe la subţiori,
Pe la căpriori,
Pe la cântători,
O dată, de două ori.12 –accente de descântec; se subliniază importanţa cuiului în construcţii.
Atunci îmbină,
Întuneric cu lumină13 –cuiul devine un obiect magic, legând, lipind diferite obiecte, în primul rând lemnul.
Şi stăpâneşte
Peste om şi peste cleşte.14 –datorită performanţelor sale, e drept de moment, cuiul stăpâneşte omul şi cleştele, care nu pot avea performanţele cuiului.
Mai bine nu bat, ci scriu15 – vers gingaş, ce urmăreşte ca imagine o eufemizare. Cuiele nu se bat în sicriu, ci ele devin unelte de scris ale mortului, ale destinului.
La margine de sicriu,
De visul strâmb al lui Miron16 – vers enigmatic: nu ştim nici cine e Miron, nici în ce constă visul său strâmb. O primă decodare ar fi aluzia la sculptorul grec Miron (Myron) cel care a creat celebra sculptură a Discobolului care are într-adevăr o poziţie „strâmbă”. Dar Miron a fost ales în primul rând pentru universalitatea sa: poate fi prenume ( Miron Costin, Miron Cristea, Miron Barnovschi-Movilă, Miron Constantinescu etc.); poate fi nume (Paul Miron, Radu Miron, Nicolae Tudor Miron); poate aparţine unor personalităţi: patriarh, poet, academician, domnitor, cronicar, fizician regizor…
Cuiului ce-i zic piron,17–am ales termenul pentru că denotativ înseamnă un cui foarte mare. În acelaşi timp cuvântul permite sugestii interesante: pir, o plantă cu o rădăcină pivotantă impresionantă, piro-ca prefix legat de foc şi chiar pire în franceză care înseamnă foarte rău
În pieptul lui Prometeu18 –evident este o exagerare. Prometeu a fost înlănţuit şi un vultur venea zilnic şi îi ciugulea ficatul, dar nu a fost pironit. Am ales această soluţie pentru a lega destinul lui Prometeu de cel al lui Hristos, ambii jertfindu-ne pentru oameni.
Şi-n palma lui Dumnezeu.19 –e vorba de Dumnezeu Fiul, adică de Iisus Hristos. Mai nou se afirmă că piroanele nu i-au fost bătute în palme, ci în tendoane, ceea ce îi producea o durere mult mai mare.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.