BOCET CU CERTAREA MORTULUI

„De ce te-ai dus, de ce, de ce te-ai dus?1

Să fi îngăduit înc-un apus…2

Atâtea mai aveai de spus!3

Cui ai lăsat, cuprinsă de durere,4

Aşa tânără muiere,5

Care iubirea ta mai cere,6

Ca ursul cel dedat la miere?”7

„Nu sta aşa de încruntat,8

Că de certat tot te-am certat:9

Pe mine cui mă laşi,10

Cu cei doi copilaşi,11

Cum o să-i cresc fără de tine,12

În frâu cine să-i ţină, cine?13

Şi mama ta-i acum bolnavă,14

Şi inima-i e plină de otravă,15

Şi ochii-i nu mai pot să plângă,16

Şi dreaptă-i e doar mâna stângă.17

De tatăl tău, ce pot să zic?18

El tace, nu spune nimic.19

Tristeţea-ncet pe el se suie,20

Şi faţa-i galbenă, gutuie,21

Şi calul parcă-i prins în cuie,22

Şi vaca parcă-i şi ea şuie.23

De ce te-ai dus, bărbate?24

Eu ştiu că nu-i dreptate,25

Dar asta nu se poate!26

De ce te-ai dus, de ce, de ce te-ai dus?

Pe mine dorul m-a răpus27

Şi vin acum pe năsălie,28

Să-ţi fiu, şi-n cer, dragă soţie…29

Lucian Strochi

 BOCET CU CERTAREA MORTULUI  

 „De ce te-ai dus, de ce, de ce te-ai dus?1 –am discutat deja despre momentului când am luat contact cu certarea mortului. Şi astăzi consider acel moment o experienţă abisală. Bocetul urmăreşte, stăruitor, prin întrebări creeze o atmosferă cât mai apropiată de tragic. Repetiţia impresionează întotdeauna, efectul putând fi unul tragic sau, dimpotrivă, comic. Întrebarea de ce te-ai dus este cea mai frecventă dintre întrebările puse mortului. Evident a se duce este un eufemism, exprimând poate încrederea că mortul ar putea învia, s-ar putea reîntoarce la viaţă. Sau poate repetiţia e una psihică, ţinându-se cont că mortul aude greu şi oricum nu poate răspunde.

Să fi îngăduit înc-un apus…2am discutat deja despre apus şi valorile lui simbolice şi temporale. Versul s-ar putea traduce astfel: „să mai fi trăit măcar încă o zi.”

Atâtea mai aveai de spus!3  – de spus şi de făcut. Înţelegem că omul e încă tânăr sau e văzut aşa, că a lăsat multe lucruri neterminate.

Cui ai lăsat, cuprinsă de durere,4acum întrebarea părăseşte cadrul general, oarecum neutral, particularizând o stare şi o situaţie.

Aşa tânără muiere,5cea care ceartă mortul este propria sa mamă, ea fiind singura care are această autoritate morală. Înţelegem prin contrast cu tânăra muiere că e vorba de o femeie mai în vârstă. Interesant lamentaţia mamei nu se referă la situaţia ei, ci a familiei mortului.

Care iubirea ta mai cere,6soacra apreciază iubirea nurorii sale pentru fiul ei ca fiind una eternă, exemplară.

Ca ursul cel dedat la miere?”7  – comparaţia cu ursul şi mierea nu e poate cea mai potrivită, dar este plastică, profundă, concretă. Cu acest vers ia sfârşit bocetul mamei.

„Nu sta aşa de încruntat,8discursul soţiei începe cu o adresare firească, mortul părând viu, reacţionând la certarea lui.

Că de certat tot te-am certat:9 –soţia îi dă de înţeles că îl ceartă pentru că aşa este ritualul, dar şi pentru că mai speră într-o minune.

Pe mine cui mă laşi,10 –vers de iubită, vers de iubire.

Cu cei doi copilaşi,11femeia aduce, pentru trezirea mortului, argumentul suprem: cei doi copii ai lor.

Cum o să-i cresc fără de tine,12pentru doi copii nu ajunge doar o mamă. Ei trebuie să aibă şi un tată. Indirect soţia sugerează că aceşti copii nu vor avea alt tată.

În frâu cine să-i ţină, cine?13problema creşterii a doi copii nu este una de ordin material, ci de autoritate.

Şi mama ta-i acum bolnavă,14nereuşind să-l facă să reacţioneze la dragostea a ei şi a celor doi copii, soţia vine cu noi argumente: mama, care este bolnavă şi distrusă de neaşteptata sa moarte.

Şi inima-i e plină de otravă,15otrava este îndreptată împotriva sorţii nedrepte.

Şi ochii-i nu mai pot să plângă,16ochii care nu mai pot să plângă este o imagine convingătoare, cutremurătoare.

Şi dreaptă-i e doar mâna stângă.17mama a devenit şi neputincioasă, având mâna dreaptă paralizată, inutilă. Concreteţea morţii obligă tânăra femeie la argumente estrem de concrete, simple, dar convingătoare.

De tatăl tău, ce pot să zic?18este adus în discuţie şi tatăl mortului, ca un ultim argument.

El tace, nu spune nimic.19reacţia bătrânului este una impresionantă. Acesta, împietrit de durere, nu are nicio reacţie exterioară.

Tristeţea-ncet pe el se suie,20tot concretă apare şi tristeţea, devenită aproape materială, vizibilă.

Şi faţa-i galbenă, gutuie,21fizicul bătrânului s-a schimbat şi el mult, apropiindu-se şi el de moarte.

Şi calul parcă-i prins în cuie,22apar printre argumente şi animale dragi mortului, primul fiind calul care nu mai are vitalitatea din timpul vieţii stăpânului.

Şi vaca parcă-i şi ea şuie.23până şi vaca înnebuneşte de durere.

De ce te-ai dus, bărbate?24parcă abia acum înţelegând că mortul nu va învia, nu se va întoarce la ai săi, femeia are o clipă de răzvrătire, împotriva nedreptăţii, chiar a nedreptăţii divine.

Eu ştiu că nu-i dreptate,25moartea este oricând nedreaptă, dar femeia invocă injustiţia naturii, care răpeşte, înainte de vreme, un bărbat încă valid, care nu şi-a încheiat rostul firesc pe acest pământ.

Dar asta nu se poate!26bocetul devine strigăt, strigătul  – răzvrătire.

De ce te-ai dus, de ce, de ce te-ai dus?

Pe mine dorul m-a răpus27refrenul de la începutul textului, rostit atunci de mamă este acum preluat de soţie. Femeia e sfâşiată, distrusă, nu se poate obişnui cu neiubirea, dorul pentru soţul ei rămânând intact.

Şi vin acum pe năsălie,28 –apropierea de coşciug, îmbrăţişarea lui este un gest disperat, dar oarecum firesc.

Să-ţi fiu, şi-n cer, dragă soţie…29 discursul soţiei, bocetul ei se stinge brusc. Ea e deja moartă pentru această lume, chiar dacă fizic ar mai putea trăi. Iubirea dintre ei, impresionantă prin intensitate, devine în final mistică şi mitică.