BOCET DE FEMEIE PENTRU BĂRBATUL UCIS                  

 „De ce eşti întunecat,¹ –acest bocet este interesant din punct de vedere tehnic întrucât este realizat sub forma unui dialog. Dialogul e purtat între o tânără neştiutoare şi Soare. Versul e ambiguu întrucât nu ştim dacă e vorba de soarele întunecat din cauza norilor sau e vorba de acel celebru soare negru al melancoliei, soare personificat, care reacţionează la toate durerile lumii.

Soare, de aur curat?”² –soarele e văzut ca autoritate supremă, de o valoare inestimabilă (aur curat). Dialogul dintre soare şi femeie este până la urmă dialogul dintre cer şi pământ, dintre foc şi lut.

„Poate încă n-ai aflat,

Ce s-a întâmplat,

Cu al tău bărbat!”³ –soarele are datoria morală de a fi mesagerul tuturor întâmplărilor petrecute în imperiul său. Prin urmare el trebuie să îi spună femeii ce s-a întâmplat cu soţul ei. Atu ci când e vorba de o crimă, toate lucrurile vorbesc.

„Al meu bărbat,

A plecat din sat,

După scăpătat,

Dar vine pe-nserat

Că-i om aşezat.”⁴ –femeia îşi exprimă deplina încredere în bărbatul ei, plecat cu treburi ziua întreagă.

„Dragă,-al tău bărbat,

Mort e şi lăsat,⁵ –soarele o anunţă de moartea soţului brutal, fără menajamente, ştiind-o poate o femeie puternică.

În câmpul cu ştir,⁶ –am mai discutat despre ştir. În popor ştirul nu e altceva decât o buruiană oarecare şi, ca orice, buruiană, e nefolositor.

Fără de chimir,⁷ –adică jefuit, tâlhărit, dar în acelaşi timp lăsat fără vreo identitate. Doar el, Soarele,  recunoaşte în mort pe soţul femeii.

Făr-de cimitir”.⁸ –orice mort are dreptul la un mormânt, la un loc al său printre alţi morţi. Credinţa populară e puternică şi atunci când nu se găseşte mortul, pierit într-o bătălie sau într-un loc necunoscut, i se face totuşi o înmormântare, iar în sicriu se pune un trunchi de lemn, de mărimea (înălţimea) mortului. E vorba de cenotaf, termen ce vine din greacă (kenos= gol, tafos= mormânt). Cenotaful este un mormânt simbolic, făcut în memoria unei persoane care a murit în altă parte (naufragiu, război, călătorie etc.).

„Soare, luminate,

Asta nu se poate,

Cine să-l omoare,

Când zile mai are,⁹  – reacţia soţiei este promptă, ea refuzând ştirea chiar dacă vine de la o autoritate supremă. Ca şi în alte cazuri, o moarte prea timpurie pare nefirească, nedreaptă şi chiar imposibilă.

Că e tânăr şi fălos,

La trup luminos,

La suflet milos,

La minte mintos.”¹⁰ – argumentele soţiei transformă bocetul într-o baladă. Uimirea nu a devenit încă tragică. În acelaşi timp, această enumerare a calităţilor soţului o auto pregăteşte pe soţie pentru realitatea tristă de care inconştientul începe să o conştientizeze.

„Dragă nevastă,

A căzut năpastă,

Doar pe lumea astă.¹¹ – impresionat de demnitatea, credinţa şi de puterea de autoiluzionare a femeii, soarele o asigură că bărbatul ei nu a murit decât pe „lumea astă”.

Domnul bine-l ştie

Şi, cu veselie,

Va ajunge-n rai,

Spaimă să nu ai.”¹² –Ţinându-se cont de calităţile bărbatului, evidenţiate chiar de femeie, Dumnezeu (sau poate Soarele devenit Dumnezeu, sau poate Dumnezeu deghizat în Soare), soţul ei „va ajunge în Rai”.

„Soare înţelept,

Asta nu e drept,

Soţul meu să plece,

Să rămână rece,

Să fie ucis,

Nici în negru vis.”¹³ –deşi pentru orice om a ajunge în rai poate fi un ideal suprem, femeie refuză „propunerea” întrucât trebuie pedepsită crima.

„Dragă mea femeie,

Limpede scânteie,¹⁴–soarele se arată ca fiind un părinte al naturii, implicit al femeii. Această apartenenţă e sugerată de metafora „limpede scânteie”, soarele alegând metafora din sfera luminii,adică dintr-o zonă pe care o cunoaşte bine şi pe care o stăpâneşte.

Poţi acum a-l plânge,

Cu lacrimi de sânge.”¹⁵ –i se permite chiar femeii să aibă sentimente, să-l poată plânge, sintagma lacrimi de sânge fiind des folosită în folclor şi evidenţiază un tragism absolut.

„Vai, bărbatul meu,

Ce mi te-a dat Dumnezeu,¹⁶ –soţia recunoaşte autoritatea divină atât a naşterii lor, cât şi a căsătoriei religioase, dar se adresează acum soţului ei, în speranţa iluzorie că totuşi s-ar putea să nu fie mort.

Lasă-mă în locul tău,¹⁷ –soţia procedează ca o adevărată mamă sau îndrăgostită,   sacrificându-se pe sine în locul celui mort.

Lasă-mă să mor doar eu,¹⁸ –ar fi bucuroasă dacă sacrificiul ei ar fi acceptat de divinitate.

Înecată într-un tău,¹⁹  – îşi asumă chiar o moarte anonimă, similară celei de care a fost anunţată de către soare.

Doar de dorul tău.”²⁰ –iubirea femeii a rămas intactă, nici moartea nu îi poate despărţi. Se demonstrează încă o dată faptul că dragostea este singura replică reală, viabilă, dată morţii.

„Soare-ntunecat,

Spune încă-odat,

Ce s-a întâmplat,

Cu al meu bărbat?”²¹ –finalul bocetului este impresionant, femeia renunţând la dialogul înfiripat cu soţul ei, adresându-se din nou soarelui întunecat, cerându-i să repete anunţul, nevenindu-i să creadă că soţul ei a murit cu adevărat. Acest bocet nu are o intensitate foarte mare, este un bocet cu surdină, dar zbuciumul interior al femeii este remarcabil, veridic, impresionant, un plâns fără lacrimi.