TRIADELE IUBIRII

Perfecţionistă, amânând parcă nepermis de mult o apariţie editorială, Iulia Stoleriu şi-a gândit volumul de debut sub forma unor triade, plecând poate din modelul slav: Vera – Nadejda – Liubovi (Adevăr – Speranţă – Iubire). A schimbat uşor primii doi termeni – în locul Adevărului a pus Credinţa, în locul Speranţei –Lumina, păstrând intactă Iubirea. Primul text din volum este edificator, chiar… statistic: în 8 versuri apare de 9 ori cuvântul lumină, cred apare de 6 ori, iar am iubit de 2 ori. Să recunoaştem că e o frecvenţă neobişnuită, generând anafore, repetiţii, asigurând poemului o eufonie subtilă, dar pregnantă. Triada, tradusă geometric prin triunghi este cea mai stabilă figură, iar unghiurile interne au în total 180 de grade, adică atât cât poate (cu)prinde privirea.

Sunt de fapt 7 triade, în afară de cea amintită reţinând „timp-cuvânt-iubire”, „eu-tu-noi”, „lumină-oglindă-iubire”, „realitate-vis-iubire”, „femeie-fată-iubire” (cu varianta: mamă-vestală-iubire), „apă-foc-pământ”. Dând factor comun iubirea, (metafora obsedantă devenită mit personal) rămân cuvintele – cheie, uneori interşanjabile, oricum într-o dinamică neobişnuită. Desigur se produce şi un transfer în câmpul semantic, iubirea fiind înlocuită cu „inima” (ca sediu al iubirii), abstractul devenind concret: Inima – o fântână plină cu fluturi colorați,/ pasiuni cocoțate-n vârful unei roze/ Inima – un dans obsesiv într-un amurg/ roșu sau poate violet…/ Inima – o pictură de Picasso sau Dali,/ ca un saltimbac jucăuș/ Inima – ireală/ scuturată de timpul rațional/ Inima/ mereu inima… (Inima). Sau, într-un alt poem, cu o descriere „metodică”, fals anatomică: Inima mea are patru camere. /Într-o cameră îmi găsesc totdeauna părinții. E plină de lumină și un soare nemuritor…/ A doua cameră e pentru joacă și vise. E întotdeauna acolo un copil care mă așteaptă. E o cameră veselă, colorată și-ntotdeauna are apă, apa pe care o beau și devin nemuritoare…/ A treia cameră e o bibliotecă cu cărți despre viață, despre oameni, și-n ea eu caut mereu cartea mea preferată, o carte specială care le domină pe celelalte; e o carte despre iubire, iubirea obișnuită și uitată de unii…/ Ultima cameră e secretă. Am o cheie, dar nu mi-e permis să intru în ea decât să o decorez, și asta doar o dată pe an, la aniversare… De ce oare? Pentru că, într-o zi mi se va deschide pentru veşnicie… (Despre inimă). Sau: Am desenat cu degetul pe geam un ceas…/ Dintr-o dată, el a început să bată ca o inimă artificială/ măsurându-ne răceala din suflet…/ (Înstrăinare).

Iubirea devine anaforă, generând poezia, în metafore nominale: Iubește cerul…// Iubește pământul…/ /Iubește apa…// Iubește/ și vei ști ce-nseamnă focul/ /Iubește/ și gândește-te că suntem trecători… (Iubește…)

Iubirea devine un joc dintre real şi imaginar, dintre concret şi vis: Iubesc și visez sau visez și iubesc?/ Sunt foc și aer…/ Pământul mă arde,/ apoi de el mă leagă strâns și rănile mă dor… (Elemente). Elementele sunt …elementare la Iulia Stoleriu şi ele se (con)topesc în oglindă, cuvânt-cheie prezent în titlul volumului. Oglinda înseamnă apă, vorbim de „apele oglinzii”, oglinda e înşelătoare precum apa; înseamnă foc pentru că prin foc s-a putut naşte; înseamnă pământ, căci sticla se obţine din nisip – care tot pământ este. Oglinda înseamnă aer, ţinând cont de virtualitatea ei, adică de imaterialul pe care ni-l propune.

Iubirea devine un principiu divin al universului, iar o femeie îndrăgostită poate schimba natura: Când iubesc, pomii înfloresc!/ Odată am fost pom/ și am înflorit la prima ninsoare/ Eram îndrăgostită de un brad/ ce nu știa ce-nseamnă floare… (De iubire). Tot iubirea îi permite poetei versuri memorabile ca acestea: Eram iubita unui trandafir/ Căutam doar culori, arome, parfumuri… (Poveste) sau:  Ascult cum crește timpul în mine/ și-mi mut chipul din mine în tine… (Gând secvențial) sau: Te-am căutat mereu…/ Mereu ți-am adulmecat urmele,/ca un animal flămând… (Întuneric) sau: Soarele s-a prăbușit între noi, iar în spatele razelor,/ mâinile mele te căutau prin cenușă. (Final) şi încă: Am fost vară, ai fost iarnă și, îmbrățișați, am devenit primăvară. (Îmbrățișare).

Cuvântul este însă acela care se bucură de toată atenţia poetei. E şi firesc, cel puţin din două motive: Iulia Stoleriu este un intelectual autentic şi a avut norocul, inspiraţia să trăiască printre cuvinte, alături de ele, în răcoarea unor biblioteci. În peste jumătate din volum se găsesc versuri dedicate cuvântului. Faţă de cuvânt, poeta are cele mai neaşteptate reacţii, de la respingere până la adorare. Volumul poate fi considerat prin urmare şi o adevărată anatomie şi fiziologie a cuvântului: Cuvintele s-au retras cuminți într-o parte, lăsând să se aștearnă tăcerea…/ De departe se aude un tren ce o să vină și-un suflet trist se umple de lumină// Cuvintele se obrăznicesc dintr-o dată și-ncep să arunce cu inimi albastre pe alba-i mătase…/ Am pus din nou semnul în carte și s-au închis toate./ Cuvintele-s toate doar inimi albastre… (Alb – Albastru); Tăcerea ta seamănă-n mine cuvinte nerostite demult… (Rătăcind…); Poate că iubesc prea mult și sufletul meu e plin de cuvinte nescrise ale unei povești fără sfârșit…// Mă încăpățânez să cred în iubire și adevăr și cred că sunt un om obișnuit deși mulți nu mai sunt oamenii de demult. (M-am obișnuit… );  Într-o zi, brusc m-am decis să aprind un reflector și să caut o lupă puternică (poate, cea mai puternică) și să umblu prin măruntaiele piramidelor de cuvinte.// Și chiar acum, am început să renunț la toate cuvintele singurătății. (Vorbe);  Prea multă răceală în jurul nostru/ Prea mult gri acoperă sufletul/ și prea rare sunt cuvintele…/ Dorul ne sufocă și iubirea nu mai umple gândurile// Amintirile mi-au împrăștiat semințe în suflet și ele au înmugurit în cuvinte frumoase./ Cu siguranță vor înflori într-o poveste, (Trecut); Cuvintele au tăcut/ de data asta, poate, prea mult…/ Pe malul meu tristețea se simte,/ pe malul tău se leagănă-n poem cuvinte…/ Între maluri este un labirint/ ce-nchide-n el o mare de cuvinte/ Trimit spre tine câte-un vers, dar/ labirintul îl înghite, cuvintele devin doar clipe… (Clipe); Iubesc cuvintele! Ador cuvintele simple și sincere. Le iubesc chiar și pe cele care au miros de peșteră și-mi umplu sufletul de gust amar…// Așchiile mi-au intrat în piele și așa au început să nască alte cuvinte… Cuvintele s-au gravat adânc în inima mea și de-atunci există clipe când sufletul meu se dezlănțuie ca o mare/ zbuciumată pe timp de furtună…/ Oricât aș căuta un cuvânt care să liniștească marea, valurile ei nu vor putea niciodată șterge tatuajul adânc al cuvintelor…/ (Cuvinte); Cred că m-am născut în zodia zborului…// Ca să nu uit, cuvintele se dezbracă sfioase în litere…/ Ca să nu uit că tu ești dincolo de cuvânt,/ literele mă poftesc într-o călătorie la fiecare minut… (Cred); Sufletul catedralei mele de cuvinte/ geme în surmenajul vertical al gândurilor/ pe care le cerne Timpul…/ Când timpul cerne gânduri, gravitație nu există…/ există numai tăria fierbinte a cuvântului/ care se mistuie nevăzut, mângâind sufletul catedralei. (Uneori…); Mi-au secat cuvintele (Gesturi…); Mi-am așternut cuvintele/ pe câmpia caldă de gânduri (Gând de iubire); dar sub cerul de iarbă/ puterea cuvintelor sporește/ ele îmi țes o poveste/despre nu este și este,/ despre aproape-departe, departe-aproape… (Puterea iubirii); cuvintele ning cu fluturi dorul (Gând nins); Litera “A” mare de mână, litera “I” mare de mână…/ Toate literele au majuscule./ Adevărul și iubirea nu au nevoie de majuscule. (Gânduri disparate din jurnal); Ne măsurăm lumina din cuvinte/ suntem pe două drumuri diferite (Atât de simplu…); Cuvintele tale știu totul despre mine… (Un gând…); Gândul/ pe care mi-l trimiți e curcubeu de cuvinte/ între două puncte: tu și eu./ El e oglinda unei clipe… (Constatare); Vom face zmeie de cuvinte,/ jocul de-a iubirea ne va păzi de singurătate,/ vom zbura pe un munte de libertate,/ vom arde și o margine de lume/ vom construi din toate… (Popas pe insula singurătății…); Aveam nevoie să mă împac cu mine și rătăceam printre/ cuvinte, și începusem să le iubesc… Visele-mi sunt sparte iarăși în cuvinte, le strâng cu grijă și-s gânduri, o mie… (Confesiune…); Mai întâi a fost un gând, un cuvânt, apoi o voce, mai apoi toate au prins contur și m-am trezit dintr-o dată într-o poveste… Pădurea de cuvinte devenea tot mai deasă și gândeam să merg pe o cărare care să-mi aducă lumina. Era o cărare bătătorită demult, dar liniștea cuvintelor dimprejur mi-a oprit spaima de singurătate. (Rătăcind prin pădure); Mi se împuținează cuvintele…/ Există un semn interzis în ambele sensuri, care-mi pecetluiește /gândul de-a înainta spre tine… (Mereu aproape); E prea târziu ca să mai mor/ Cuvinte cresc din mine și mă dor/ În ochii mei se-așterne seara/ cu amintiri din altă primăvară…/ E prea târziu sau poate prea devreme/ Lumina-n mine se preface-n ape,/ Cuvinte-ncep a curge de sub pleoape/ Și uite-așa se face noapte…/ (E prea târziu); Mă regăsesc agățată de cuvinte, deasupra unei/ răni ce se vrea uitată. Rugul de gânduri arde…// Agățată de cuvinte, deasupra unui timp trecut,/ cenușa rugului de gânduri naște lacrimi de cuvinte…/ (Fără țintă…); Un gând a iubit odată un cuvânt/ Martor îmi este versul adus de vânt…// Cuvântul așteaptă un gând care să-i dea aripi să zboare./ (Un gând bun); M-am obișnuit/ să iubesc cuvinte./ Sunt zile când ele-mi sunt veștminte./ Pe pânza lor țes anii,/ brodez cu gânduri bune metanii (Obișnuința); Urmele gândurilor tale, în capătul visului,/ se adună imaginând cuvinte de iubire cu monograma/ numelui meu… (Gând posibil…); Cuvintele îmi pictează sufletul și apoi ard pentru a-mi ține de cald/ când singurătatea orașului e mare și rece, și mă simt străină… (Meditație); Prin sângele meu curgeau litere…/ le simțeam jocul de-a cuvintele în fiecare noapte/ și le ascultam zborul pe tâmplele mele…// lumina mă contura fragil din litere,/ pregătindu-mi diminețile pentru zborul de cuvinte…/ (Imaginație); Cuvinte de fiecare zi,/ cuvinte de fiecare clipă,/ curg astăzi în ape de timp,/ ce clădesc inimii oglindă… (Cuvinte…); Și lumina acestui pământ,/ și iubirea,/ și zborul păsărilor din ochiul tău smerit/ în cer sunt aruncate…/ Cuvintele împietrite ce n-au mai fost rostite,/ în alte timpuri vor fi dezlegate… (Țărm uitat); Alerg pe câmpia de gânduri,/ sub tălpi simt cum se nasc cuvinte-nuduri (De dor…); Ți-aș scrie un gând,/ ți-aș spune ceva/ ce știi sau ce nu știi,/ dar cuvintele fac zid/ pe care crește tăcerea depărtării dintre noi… (Dorința); șoapte de dor pârguiesc în cuvinte,/ lumina plesnește memoria dezlegând vârstele (Pași spre toamnă); în cuvinte murmură apa unui alt început (Anotimpuri); Aș inventa un cuvânt de o culoare intensă, care/ să strălucească în ochii tuturor celor ce iubesc. (De-aș putea…).