„Fată cuminte¹, fată frumoasă,²

De ce nu eşti acu mireasă?”³

„Mama nu mă lasă,

Stau numai în casă.”⁴

„Fată cuminte, fată bună,

De ce nu ţi-ai pus cunună?”⁵

„Tata nu mă lasă,

Stau numai întoarsă,⁶

Cu faţă plânsă, faţă arsă.”⁷

„Fată frumoasă, fată cuminte,

Cine te iubeşte şi minte?”⁸

„Un flăcău din sat vecin,⁹

Pentru el plâng şi suspin,

Dar el m-a lăsat, lăsat,

Pentru altă fată din sat.”¹⁰

„Fată frumoasă, fată bună,

Cine te plânge, acum sub lună?”¹¹

„Mă plânge fiul ciorii,¹²

Mă plâng şi feciorii,¹³

Şi colindătorii,¹⁴

Şi zbatul morii”¹⁵

„Cine te boceşte?”¹⁶

„Cine mă iubeşte…”¹⁷

„Fată cu maramă,

Cine te mai cheamă?”¹⁸

„Lerui lerui leruri,¹⁹

Îngerii din ceruri;²⁰

Lerui lerui ler,

Dumnezeu din cer.”²¹

Lucian Strochi

 

Bocet pentru fata ce n-a ajuns mireasă   

 „Fată cuminte¹, – şi acest bocet e unul neobişnuit, cu multe reluări, cu multe vocative, cu anafore. Se păstrează şi câteva accente de colind. Dar, ca în toate bocetele din Ancadier, adevăratul personaj este moartea, chiar dacă acest personaj nu este unul „întrupat”. Moartea poate atinge un străin, un membru al familiei, cea mai dragă şi apropiată fiinţă, pe chiar protagonistul textului (e drept, ca sugestie, ca posibilitate). După cum se poate observa moartea nu va fi învingătoare în niciunul dintre texte: ea rămâne exterioară în primul bocet, străinul fiind acceptat doar datorită datinilor; este refuzată prin asimilare, certarea mortului transformând moartea într-un obiect familiar, important, dar nu esenţial; este refuzată întrucât rămâne doar la nivelul ipotezelor ca posibilitate; în fine în ultimul bocet moartea rămâne ipotetică, sugerată.

fată frumoasă,² – sintagma este aproape tautologică, întrucât orice fată e frumoasă, având de partea ei prospeţimea şi vârsta.

De ce nu eşti acu mireasă?”³ –tocmai frumuseţea fetei declanşează întrebarea, pentru că normalitatea ar cere ca ea să fie deja mireasă.

„Mama nu mă lasă,

Stau numai în casă.”⁴ –fata invocă faptul că mama ei se opune măritişului, închizând-o în casă, răpindu-i posibilitatea de a-şi întâlni alesul.

„Fată cuminte, fată bună,

De ce nu ţi-ai pus cunună?”⁵ –întrebarea este reluată într-o formulare uşor modificată.

„Tata nu mă lasă,

Stau numai întoarsă,⁶ –acum fata invocă refuzul tatălui de a se mărita, de a ieşi în lume, de a cunoaşte tineri, de a se bucura de viaţă. Fata are faţa întoarsă, asta însemnând că nimeni nu îi poate vedea frumuseţea; în acelaşi timp fata stă cu spatele la toate tentaţiile şi bucuriile vieţii.

Cu faţă plânsă, faţă arsă.”⁷ –evident această situaţi este una tragică şi singura manifestare a fetei este plânsul. Faţa ei este arsă nu de patimi, ci de sarea lacrimilor.

„Fată frumoasă, fată cuminte,

Cine te iubeşte şi minte?”⁸ – cel care pune întrebarea ştie însă adevărul: nici mama şi nici tatăl tinerei nu au sechestrat-o, nu au îndepărtat-o de la dragoste, de la rosturile ei fireşti. Versul „cine iubeşte şi minte” rezumă drama reală a  fetei.

„Un flăcău din sat vecin,⁹ – adevăratul motiv al retragerii fetei din lume este un „flăcău din satul vecin”, pe care fata l-a iubit, dar care a părăsit-o.

Pentru el plâng şi suspin,

Dar el m-a lăsat, lăsat,

Pentru altă fată din sat.”¹⁰ –  interesantă e repetiţia verbului la participiu „lăsat”, repetarea pozitivului adjectivului, adverbului sau a verbului inducând un superlativ absolut. Repetiţia marchează însă şi încăpăţânarea fetei, refuzul ei de  a accepta realitatea pe moment, verbul a lăsa fiind mai blând decât a părăsi, a trăda etc..

„Fată frumoasă, fată bună,

Cine te plânge, acum sub lună?”¹¹ – întrebarea pusă fetei deplasează atenţia de la starea fetei la una neclară, aparent neutrală, elementul comun fiind plânsul.

„Mă plânge fiul ciorii,¹² – răspunsul fetei e prompt, de parcă ar fi fost pregătit dinainte. Fiul ciorii este totuşi o sintagmă oarecum enigmatică. Cioara este o pasăre înţeleaptă, „fiul” ei moştenindu-i această calitate, răspunsul fetei având traducerea: „mă iubeşte (pentru starea mea) cine poate aprecia valoarea mea, dragostea mea, cuminţenia şi puritatea mea, pentru frumuseţea mea etc. În acelaşi timp cioara fiind de culoare neagră şi o pasăre necrofagă, poate anticipa moartea, privită deocamdată ca o sugestie, ca o posibilitate.

Mă plâng şi feciorii,¹³ – este poate puţin orgoliu aici, dar fata pare conştientă de valoarea ei. În acelaşi timp vrea să spună că pe ea nu o interesează o legătură, o poveste de dragoste, ea optând deja, fiind astfel fidelă unei singure iubiri.

Şi colindătorii,¹⁴ –unul  din ţintele colindătorilor sunt fetele frumoase, cărora li se urează să se mărite cât mai repede, chiar în anul care vine. Numai că atât în cazul feciorilor, cât  şi în cazul colindătorilor verbul a plânge pare neobişnuit, dacă nu ar fi vorba de ceva grav, ireparabil, o moarte timpurie.

Şi zbatul morii”¹⁵ –zbatul morii sugerează ideea că fata se va sinucide prin înecare.

„Cine te boceşte?”¹⁶ –interogaţia continuă, cu acceptarea ideii acelei morţi, verbul a plânge fiind înlocuit cu verbul a boci, mult mai grav, tragic, fără alte decodări (se poate plânge şi de ciudă sau de bucurie).

„Cine mă iubeşte…”¹⁷ –fata speră ca măcar după moarte să fie iubită, regretată, pomenită, în nici un caz uitată..

„Fată cu maramă,

Cine te mai cheamă?”¹⁸ –marama poate juca şi rolul giulgiului. Marama este voal, batistă, ştergar, năframă, pânză, pinten, şirincă etc. Dar marama are şi multe valori simbolice. În primul rând datorită Veronicăi,  năframa a devenit prima şi cea mai autentică icoană a lui Iisus, chipul său, plin de lacrimi, sudoare şi sânge imprimându-se pe pânza dăruită de Veronica, o mironosiţă.  Marama, făcând parte din portul popular, indică faptul că femeia care o poartă este o femeie măritată. Viind voal, marama poate fi giulgiu. Fiind batistă, marama poate deveni obiect magic, anunţând moartea sau oricum o mare tristeţe. Întrebarea repetată cu insistenţă pe tot parcursul textului  conţine adverbul mai, cu decodări multiple, de obicei negative.

„Lerui lerui leruri,¹⁹ –bocetul primeşte marca unui colind. Despre semnificaţiile cuvântului ler am mai discutat. Să remarcăm un crescendo, un ascensional, anticipând versul următor.

Îngerii din ceruri;²⁰ –chemarea „îngerilor din cer” poate semnifica moartea, dar şi o stare de beatitudine sau chiar de împlinire. Fata crede că sinuciderea ei poate fi iertată în ceruri, ţinându-se cont de suferinţa ei.

Lerui lerui ler,

Dumnezeu din cer.”²¹– Dumnezeu din ceruri este cel care leagă şi dezleagă lumile.