PLUGUSORUL LUI BADICA TRAIAN (3)
Traian iar a-ncălecat,
Pe cal mândru şi rotat,57 –Traian devine un erou total şi pentru a ilustra acest lucru el trebuie să-şi schimbe înfăţişarea, inclusiv calul.
Şi la târg el a plecat,58 – părăseşte câmpul întrucât şi-a terminat misiunea de plugar şi de semănător, plecând la târg, devenind negustor.
Şi oţel a cumpărat,59 – ştie ce să cumpere preferând oţelul – fierului, care este mai moale şi care rugineşte uşor.
Ca să facă seceri mari,60 – secerile mari ar putea fi coasele sau mai degrabă o hiperbolă pentru o recoltă bogată aşteptată.
Pentru secerători tari,61 –muncile agricole nu sânt deloc uşoare, cositul, secerişul cerând pricepere dar şi un efort fizic constant, repetitiv.
Să facă seceri mici,62 –secerile mici sunt unelte mai uşoare. E vorba desigur şi de rimă, dar şi de „adecvarea obiectului.”
Pentru copii şi bunici,63 –la ţară, la câmp, toată lumea munceşte, indiferent de vârstă, de la copii la bunici.
Să facă seceri aceste,
Pentru fete şi neveste,64 – nu sunt scutite nici fetele şi nevestele; munca nu apare diferenţiată, ci seamănă mai mult cu o clacă, în care toţi îşi unesc eforturile pentru o singură muncă.
Seceri mai mititele,65 – se strecoară şi o notă de duioşie şi de ironie, arătându-se şi unele „ierarhizări sentimentale”.
Pentru feţe ocheşele,
Şi iubite tinerele.
Şi-au strâns fine şi vecine,66 –hărnicia a cuprins tot satul, mai ales că înţelegem că e vorba de o monocultură şi anume de cultura cerealelor, monocultura cerând o coordonare şi o simultaneitate a acţiunilor.
Şi vreo trei babe bătrâne,67 –nimeni nu este lăsat deoparte. De remarcat pleonasmul care aici are categoric un rol ironic.
Şi-au lucrat şi-au secerat,
Grâu, ca aur curat,
În vânt strecurat.68 –se remarcă ierarhizarea şi etapizarea muncilor câmpului, ordinea operaţiilor fiind esenţială.
Alţii-n urma lor legau,
Snopi de clăi de ridicau,69 – claia este un element de marcare atât a finalizării unor lucrări agricole, cât şi de personalizare a lor. Forma clăilor este extrem de diversă, în funcţie de zona agricolă, dar şi de personalitatea celui care clădeşte clăile.
Apoi carele-ncărcau,70 –carele sunt încărcate în totul e dus în hambare constituind o rezervă de hrană pentru oameni şi pentru animale pe timp de iarnă.
Şi pe toate le duceau,
Ca-n tot anu,71 –se subliniază caracterul ciclic, repetitiv şi prin aceasta ritualic al acestor munci.
La moara lui Greuceanu.72 – Greuceanu este un erou din mitologia românească, un erou cosmogonic, plecat în căutarea Soarelui şi a Lunii furate de zmei. După o luptă gigantică cu trei zmei şi zmeoaicele lor, Greuceanu reuşeşte să elibereze Soarele şi Luna, readucând oamenilor lumina şi reluându-se în acest fel ciclul timpului şi al vieţii. Greuceanu este şi titlul unui basm cult scris de Petre Ispirescu. Numele îi vine probabil de la un alt erou popular, numit „Greul Pământului”. De remarcat faptul că pentru binele comun, pentru o muncă mitică, agricolă, absolut necesară sunt sacrificaţi împăraţi şi chiar eroi din basme.
Dar un vânt de s-a stârnit,
Ploi din cer au potopit,
Apă mare de-a venit,
Moară mândră-a prăvălit…73 –încercând se anuleze această muncă eroică a oamenilor şi a personajelor, intervin vitregiile naturii, o adevărată apocalipsă, care cuprinde vântoase puternice, un diluviu biblic şi inundaţii pe mari suprafeţe, distrugându-se între altele şi moara, obiect şi el magic, intrând în circuitul agrar şi fiind şi un simbol al timpului, moara „măcinându-ne clipele”. Într-un fel moara este o nisiparniţă, făină care curge fiind asemănătoare nisipului.
Dar moraru, meşter mare,
Tu-i mama cui îl are,74 – cuvântul „moraru” l-am văzut ca pe un… „anti-eponim”, refăcând drumul invers, de la nume comun la nume propriu, de la o caracteristică sau profesie la poreclă. Tata îmi recita un pluguşor asemănător, şi când ajungea aici, ofta şi… prescurta verbul, pe care eu îl înţelegeam totuşi în toată dimensiunea sa „virilă”.
A făcut cioc-boc,75 –cioc-boc este o expresie, o locuţiune adverbială obţinută din unirea a două interjecţii. Cioc–boc este un joc, ce stabileşte laude: „Cioc-boc/Ai ştiut/Treci la loc! sau sancţionează: „Cioc-boc/N-ai ştiut/Eşti un bou/ Treci la loc!”: Există şi un personaj numit Moş Cioc-Boc sinonim cu „Meşterul Repară – Tot” sau „Meşterul Strică – Tot”. Oricum cioc este legat de sunet fie că provine din rus „cioc” (zgomot produs de o izbitură) sau de la sunetul pe care îl provoacă ciocul păsărilor atunci când ciuguleşte. De la cioc avem verbul a ciocni (pahare) şi verbul a ciocăni (a bate cu ciocanul), ciocanul provenind probabil din acelaşi câmp lexical. La fel şi cuvântul boc, interjecţie (de obicei repetată), de la care provine verbul a bocăni şi poate substantivul boacănă (poznă, lucru rău făcut) şi chiar bocnă (adică tare). Sunt desigur simple supoziţii, neatestate ştiinţific, dar un scriitor se poate juca din când în când cu sensul cuvintelor.
De-a pus moare la loc!76 –aproape invariabil cioc-boc rimează cu „loc” , care intra în alcătuirea locuţiunii verbale „a pune la loc” cu sensul de „a face ordine, a repara, a restaura”.
Şi turnau deasupră-n coş,77 –e vorba de coşul prin care se scurge grâul sau alte cereale sub formă de boabe.
Numai grâu de cel roş,78 – grâul roş se poate numi aşa pentru că aurul cu care este comparat are o culoare roşiatică, din cauza arămii cu care este aliat pentru a fi mai rezistent. Dar roşu este şi culoarea preferată a oamenilor (nu întâmplător este prima culoare heraldică, deci cea mai valoroasă. În limba rusă krasnâi însemna la început atât frumos, cât şi roşu. Acum pentru frumos se foloseşte krasivâi. Piaţa Roşie din Moscova avea înţelesul iniţial de Piaţa cea Frumoasă. Roşul este culoarea regală, a purpurei, dar şi culoarea sănătăţii (roşu în obraji).
De cădea-n covată,
Numai făină curată.79 –adică fără neghină. Se sugerează în acest fel că muncile agricole s-au desfăşurat corect, îngrijit.
Traian mult se bucura,
Zeciuială că dădea,80 – zeciuiala este de fapt un impozit anual egal cu a zecea parte din produsele obţinute prin muncă proprie, care trebuia predat cuiva. Sinonim cu dijmă. (Acum se percepe TVA, adesea mai mare decât zeciuiala). În plus pentru zeciuială, ţăranul primea o bucată de pământ pe care să o cultive. Traian nu avea cum şi cui să plătească zeciuiala. Bucuros, el oferă, donează oamenilor o parte din bucate. În Transilvania Evului Mediu, dijma plătită Bisericii catolice se numea decimă (de la decima pars din latină). Alte sinonime pentru zeciuială: azeace, azeciuire, madea, desetină (de la deseati în rusă= zece).
Şi dădu el şi uium,81 – uiumul este cantitatea procentuală de făină sau de grăunţe reţinută la batoză sau la moară, drept plată pentru treierat sau măcinat. Sinonim cu vamă.
Ca să-i fie drumul bun,82 –Traian îşi poate începe acum călătoria regresivă în timp şi spaţiu. Rolul său de personaj istoric, de erou întemeietor şi civilizator a luat sfârşit.
Ia mai uraţi măi, flăcăi,
Şi sunaţi din zurgălăi!83-această plecare să cuvine să fie marcată şi în text, acordându-se colindătorilor un scurt răgaz, dar şi anticipând o nouă secvenţă.
Hăi, hăi!
Şi-apoi mândra jupâneasă,84 –mândra jupâneasă devine acum protagoniste urăturii, ca stăpână a casei.
Ce deretica prin casă,
Auzind zarva de-afară,
Că veneau atâtea cară,85 – venirea carelor este un adevărat alai.
Se duse în cămară,
Şi-şi alese sită deasă,86 – sita deasă pentru o făină superioară, fină.
Tot din pânză de mătase,87 –vedem acum o altă întrebuinţare a mătăsii. Ea este acum pânză, nu frâu, frânghie. Folosirea cuvântului are şi rolul de a lega două secvenţe diferite printr-un cuvânt cheie.
Şi cernea, mări, cernea,88 – mări este o interjecţie de adresare şi de atenţionare, implicând şi o valoare participativă. A cerne repetat are valoarea unui superlativ absolut, indicând în acest caz o acţiune continuă, cu mult peste obişnuit.
Ninsoare se aşternea,89 –verbul a cerne permite şi asocierea gândului cu un fenomen al naturii şi anume ninsoarea (zăpada se cerne). Totul capătă acum proporţii cosmice, mitice, sugerând încă o dată miraculosul întâmplărilor.
Apoi pâine plămădea,90 –pâine este la început o plămadă, pâinea trebuie să dospească şi să creaască.
Şi-n cuptor o rumenea,91 –pâinea se rumeneşte, nu se coace. Această eufemizare arată tocmai dragostea şi respectul urătorilor pentru cel mai sfânt obiect din lumea materială.
Şi făcea şi colăcei,92 –colacul este o pâine ritualică, se foloseşte la momente importante din viaţa omului (nunţi, praznice), dar şi ca obiect de dat în dar. Forma sa rotundă înseamnă poate închinarea pâinii la soare.
Pentru copii mititei,93 –toţi au dreptul la bucurie, mai ales că toţi au muncit.
Şi aduse vin d-ăl bun,
Ce se bea pe la Crăciun,94-vinul este o băutură sacră, reprezentând simbolic sângele lui Iisus. De altfel vinul are zei în cam toate religiile lumii. Vinul de Crăciun este un vin mai sec, potrivit cu mâncărurile mai grase din această perioadă.
Şi cu toţii închinară
Cu căni mari şi cu pahară,95 –cănile sunt pentru mesele populare, obişnuite, cotidiene, paharele sunt de obicei de sticlă şi se folosesc cel mai adesea la mese festive. S-ar putea citi versul şi altfel: cănile sunt pentru ţărani, paharele pentru domni. Dar la anumite sărbători, masa este comună.
Cum a dat Dumnezeu, an
Ca grâul lui Traian,96 –Traian intră în expresii, în comparaţii, amintirea lui fiind una tiranică. Ne întrebăm dacă nu cumva jupâneasa nu e Dochia şi atunci, împreună cu Traian, formează un cuplu originar tradiţional, mitic.
Astfel să vă dea şi vouă,
La recoltă nouă,97-pluguşorul redevine colindă, introducându-se şi un număr sporit şi distinct de receptori gazde.
Să ne daţi şi nouă,
Să vă fie casă, casă,98 – urările sunt dintre cele mai obişnuite, întărindu-se ideea de trăinicie, de stabilitate, de belşug.
Să vă fie masa, masă,99 – adică să aibă întotdeauna ce pune pe masă.
Fata cea mare, mireasă,100 –ideea măritişului e prezentă în toate urările, pentru că asigură continuitatea clanului, a familiei, a dinastiei. Alegându-se formula fata cea mare se induce şi cutuma ca măritişul să se facă strict în ordinea vârstelor fetelor.
Tot cu mesele întinse,101 – adică să fie tot timpul sărbătoare, ospeţe, evenimente ce merită a fi sărbătorile.
Şi făcliile aprinse,102 –„făcliile aprinse” sunt o aluzie la evul mediu (tot o idee de continuitate), dar şi la acea alegorie unică a nunţii cosmice a ciobanului din Mioriţa: „…şi stele făclii…
Şi la anul, de venim,
Tot aşa să vă găsim,103 – se accentuează ideea de continuitate, de neschimbare.
Şi la anul să trăiţi,
Să vă găsim înfloriţi,104 –urarea devine acum una temporală, incluzând toate anotimpurile. Iarna este momentul prezent , primăvara momentul când înfloresc în general pomii şi florile.
Ca merii, ca perii,
În mijlocul verii,105 –vara urmează după primăvară. Evident este vorba şi de o alegorie a vieţii, anotimpurilor corespunzându-le diferite perioade, vârste din viaţa omului. Verii îi corespunde tinereţea.
Ca toamna bogată,
De toate-ndestulată,
Aho, aho!106 –toamna bogată şi îndestulată este ultimul anotimp evocat, întrucât iarna poate fi asociată şi cu ideea de moarte.
Pluguşorul este ultimul text din acest volum. El încheie nu doar simbolic călătoria în lumea folclorului nostru. De fapt acest volum este, ca ultimă expresie, un elogiu adus cuvântului: cuvântului care ne însoţeşte şi ne mângâie, care face să vorbească sufletul (doina), cuvântul ce desface vrăjile şi vindecă omul de influenţe malefice (descântecul), cuvântul care pedepseşte (blestemul), cuvântul care ne desparte şi ne uneşte (bocetul), cuvântul care lăudă, preamăreşte şi conţine urarea de bine (colinda), cuvântul lume (cel care ne dă imaginea unei meta realităţi la fel de puternice, de fascinante ca realitatea… reală.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.