Mângâiat doar de şoaptele cântului,¹

De mâinile fierbinţi ale vântului,²

Tăcut ca ninsoarea albă-a câmpului,³

Frământat de puterea cuvântului,⁴

Liniştit ca adâncul mormântului,⁵

În ziua cea mare-a jurământului,⁶

Mângâiat doar de şoaptele cântului,⁷

De mâinile fierbinţi ale vântului,⁸

Zămislind florile zăcământului,⁹

Şi spicele grele ale sfântului,¹⁰

Schimbându-şi culorile veşmântului.¹¹

Schimbătoare e faţa pământului,¹²

Mângâiat doar de şoaptele cântului.¹³

Lucian Strochi

Rondelul pământului mulţumit 

 Mângâiat doar de şoaptele cântului,¹   – acest rondel este unul de virtuozitate. În tot rondelul nu întâlnim niciun verb la prezent, nici un verb la moduri personale, predicative. Din punct de vedere al rimei, rondelul este perfect, fiind realizat în monorimă, iar muzica lui este o monodie. Fiecare vers se încheie cu un substantiv şi încep de obicei printr-un vers la participiu (şase situaţii) sau la gerunziu (două situaţii). În rest, trei prepoziţii şi o conjuncţie (nici un substantiv). Totul este realizat în surdină: până şi cântecul e şoptit.

De mâinile fierbinţi ale vântului,² –personificare, mai exact antropomorfizare.

Tăcut ca ninsoarea albă-a câmpului,³  – sunetul e convertit în culoare. Albul este cea mai tăcută culoare.

Frământat de puterea cuvântului,⁴  – vers aparent dinamic, dar este clar că verbul a frământa este denotativ, cu sens figurat.

Liniştit ca adâncul mormântului,⁵  – din nou surdina, pacea, liniştea, amplificată chiar de comparaţie.

În ziua cea mare-a jurământului,⁶  –  înţelegem că această linişte e dată de solemnitatea momentului, de jurământul care se va face.

Mângâiat doar de şoaptele cântului,⁷   – verbul a mângâia are două valori: una afectivă, cealaltă de liniştire.

De mâinile fierbinţi ale vântului,⁸ –mâinile fierbinţi ale vântului sunt totuşi mângâietoare, spre deosebirile de mâinile reci ale viscolului, ale crivăţului.

Zămislind florile zăcământului,⁹  -a zămisli este un verb generos, însemnând atât a naşte, cât şi a crea.  Florile zăcământului sunt florile de mină.

Şi spicele grele ale sfântului,¹⁰ – imagine blajină, gândiristă, în maniera lui Demian din perioada interbelică. Îngerii şi sfinţii seceră, culeg recolta, precum lucrătorii câmpului. Bucolism şi ortodoxism.

Schimbându-şi culorile veşmântului.¹¹  – abia acum desluşim cine este subiectul, autorul acestor schimbări, atitudini, ezitări, ce unesc cântecul, cuvântul şi câmpul, vântul, jurământul, veşmântul, zăcământul şi mormântul. Este pământul, prezent e drept în titlu, dar ascuns prin chiar faptele sale.

Schimbătoare e faţa pământului,¹² –în ciuda faptului că apare a schimbătoare (să ne gândim doar la anotimpuri), faţa pământului este destinsă, liniştită, mulţumită.

Mângâiat doar de şoaptele cântului…¹³ –totul pare o pauză a timpului şi a spaţiului, în care cântecul (adică ritmul) încearcă să obţină prin mângâieri dreptul la viaţă şi eternitate.