Timpul îşi pune grea, verde armură:¹

Îmbătrâneşte, dar n-o recunoaşte.²

Îl vom purta curând, ca sfinte moaşte,³

Ca pe un idol inutil, de zgură.⁴

Îmbătrâneşte, dar n-o recunoaşte:⁵

Cu noi încearc-o ultimă bravură,⁶

Ca pe un idol inutil, de zgură,⁷

Ca pasăre de foc nu va renaşte.⁸

Cu noi încearc-o ultimă bravură,⁹

Deşi nu vrea, prin foc, să se demaşte.¹⁰

Ca pasăre de foc nu va renaşte.¹¹

S-ar vrea scăpat prin propria-i dublură,¹²

Deşi nu vrea prin foc să se demaşte.¹³

Uitarea-i armăsarul ce îl paşte;¹⁴

S-ar vrea scăpat prin propria-i dublură:¹⁵

Timpul îşi pune grea, verde armură.¹⁶

Lucian Strochi

PANTUMUL TIMPULUI TRĂDAT DE EL ÎNSUŞI 69

Timpul îşi pune grea, verde armură:¹ –mărturiseam cândva că singurul meu prieten şi duşman în absolut este timpul. Totuşi l-am crezut, încă de când eram copil, vulnerabil. Timpul l-am perceput întotdeauna personificat, metaforizat, antropomorfizat.

Îmbătrâneşte, dar n-o recunoaşte.²  – într-o poezie scriam despre timp: „ până şi timpul îngălbeneşte: mi-o spun fidelele/ fotografiile de familie”. Această vulnerabilitate a timpului ascunde de fapt un elogiu adus omului, văzut în toată superbitatea sa.

Îl vom purta curând, ca sfinte moaşte,³   – desigur trebuie să respectăm timpul să-l venerăm chiar, dar nu ca pe un zeu, ci ca pe un strămoş apropiat sau ca pe un martir. 

Ca pe un idol inutil, de zgură.⁴ – timpul a avut întotdeauna zei, dar noi i-am sfidat, i-am ignorat crezându-ne nemuritori.

Îmbătrâneşte, dar n-o recunoaşte:⁵  într-o altă poezie scriam: alături de mine timpul îmbătrâneşte subit/ topindu-se-n alcoolurile tari ale zorilor”. Timpul îmbătrâneşte. Dându-ne seama de acest lucru, devenim eterni.

Cu noi încearc-o ultimă bravură,⁶  – timpul nu acceptă statutul de învins, încearcă şi el să braveze, să ne arate cine este. Din păcate pentru el nu ne poate înspăimânta cu moartea, întrucât prin moartea noastră şi timpul apare suspendat.

Ca pe un idol inutil, de zgură,⁷ – există o Sfântă Treime în fizică: spaţiul viteza şi timpul. Singur timpul nu poate exista: el trebuie să se desfăşoare şi asta înseamnă spaţiu şi viteză.

Ca pasăre de foc nu va renaşte.⁸ –aluzie la pasărea Fenix, cea care renaşte din propria cenuşă, dar poate şi spectacolele lui Diaghilev, pe muzica lui Igor Stravinski.

Cu noi încearc-o ultimă bravură,⁹  – timpul învinge în statui, ce par a fi eterne, în clopote, în construcţii unice.

Deşi nu vrea, prin foc, să se demaşte.¹⁰ –timpul ar putea deveni memorabil dacă ar avea loc un cataclism, de pildă un incendiu devastator, cum a fost incendiu tragic de la Biserica din Costeşti. Acolo, pe 18 aprilie 1930, la ora 8 şi jumătate au murit 116 copii şi preotul Dumitru Vişinescu. În acea clipă astrală, timpul s-a răzbunat pe oameni.

Ca pasăre de foc nu va renaşte.¹¹ –există o unicitate a mitului, a spectacolului. Orice eveniment este irepetabil.

S-ar vrea scăpat prin propria-i dublură,¹² – timpul îşi are propria sa sosie. De multe ori este confundat cu altceva. Există apoi timpuri paralele.

Deşi nu vrea prin foc să se demaşte.¹³ –focul înseamnă combustie. Cenuşa este amintirea focului. Timpul nu poate trăi decât în prezent.

Uitarea-i armăsarul ce îl paşte;¹⁴ –chiar dacă timpul răsare pretutindeni ca iarba, el este păscut de un armăsar străveziu, care se numeşte Uitare. Nu degeaba prima dintre muze este Memoria.

S-ar vrea scăpat prin propria-i dublură:¹⁵ – de fapt nu ştim ce este timpul întrucât nu-l percepem prin simţurile noastre comune. Există probabil un timp obiectiv, aprioric. Cu toate acestea sunt unele popoare care nu folosesc verbele la timpul prezent. Timpul devine perceptibil prin personificare, prin antropomorfizare. Scriam cândva:„dac-am fi fost rămas/şi timpul galben s-ar zbârci căruntul/n-ar mai putea să ne urmeze pas cu pas”.

Timpul îşi pune grea, verde armură.¹⁶  Uneori îmi imaginam timpul ca pe o ninsoare, ca pe un balaur care te înghite, trădat doar se solzii săi: „prin ele înotam până când/cu solzi argintii/şi timpul şi timpul/mă acoperi”. Verdele nu este doar culoarea reînvierii (naturii), ci şi culoarea îmbătrânirii. Gândiţi-vă la zidurile unei cetăţi care se înverzesc în timp.

Rima  din acest pantum: ABBA BAAB ABBA  AABB (îmbrăţişată în primele trei catrene, împerecheată în ultimul catren). De fapt aproape fiecare pantum are un alt timp de organizare a rimelor. Am păstrat două cerinţe ale speciei pe care le consider esenţiale şi definitorii: doar două rime şi repetarea versurilor după o schimă prestabilită. Consider că orice stereotipie se poate salva prin inovare. Chiar dacă e vorba de poezie cu formă fixă.