Fecioara are astăzi pleoape triste¹

Şi lacrimi prinse-n colţuri de batiste;²

Plină de gânduri negre pesimiste,³

Dădea din buze-n şoaptă acatiste.⁴

 

Şi lacrimi prinse-n colţuri de batiste:⁵

Era cu ochii ca două ametiste.⁶

Dădea din buze-n şoaptă acatiste;⁷

Se întreba cât poate să reziste.⁸

 

Era cu ochii ca două ametiste:⁹

Nu-i nimeni în durere s-o asiste;¹⁰

Se întreba cât poate să reziste:¹¹

Nu e o dramă ca cele din reviste.¹²

 

Nu-i nimeni în durere s-o asiste;¹³

Nu sunt nici vagi ecouri narcisiste;¹⁴

Nu e o dramă ca cele din reviste:¹⁵

Fecioara are astăzi pleoape triste.¹⁶

 

PANTUMUL FECIOAREI TRISTE

Fecioara are astăzi pleoape triste¹  – acest pantum, ultimul de altfel din această carte, l-am gândit ca pe o biruinţă personală, o victorie asupra formei. Prin urmare el este realizat în monorimă, putând fi considerat din acest punct de vedere, un pantum perfect. Mai sunt câteva noutăţi: Imaginea e focalizată pe faţa fecioarei. Nu ştim cine este Fecioara: fecioara Maria sau o altă fecioară care este tristă dintr-un motiv doar de ea ştiut? Fecioara nu are ochii trişti, ci mai expresiv şi mai dramatic pleoapele triste.

Şi lacrimi prinse-n colţuri de batiste;² – lacrimile apar stăpânite, zăgăzuită d o batistă. Aceste gesturi şi sentimente reţinute, sunt cu atât mai impresionante.

Plină de gânduri negre, pesimiste,³ –Fecioara plânge, are pleoapele triste întrucât e traversată de un sentiment, dar si de un presentiment

Dădea din buze-n şoaptă acatiste.⁴ – acatistele sunt rugăciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfinţilor pe lângă Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbăvi la vreme de nevoie sau de necaz. S-ar părea că prin acest vers fecioara să nu mai poată fi Fecioara Maria. Dar ţinând cont de modestia ei proverbială, ea îi poate privi pe sfinţi ca pe o realitate ierarhică superioară.

Şi lacrimi prinse-n colţuri de batiste:⁵ –batista poate fi un obiect vulgar, dar şi unul magic (în basm pe batistă apar pete de sânge ,semn că eroul e mort sau în mare primejdie) sau chiar sacru, adăpostind lacrimile.

Era cu ochii ca două ametiste.⁶ –ametistul este o piatră semipreţioasă, blândă, de culoare violetă. Are efect asupra rugăciunilor. Culoarea ametistului indică însă şi faptul că din cauza plânsului îndelungat, ochii devin vineţi.

Dădea din buze-n şoaptă acatiste;⁷ –totul este reţinut. Acatistul şoptit face imposibilă înţelegea lui. Nu ştim dacă este un acatist pentru un Sfânt, pentru Maica Domnului sau pentru Sfânta Treime.

Se întreba cât poate să reziste:⁸ –această îndoială umanizează portretul fecioarei.

Era cu ochii ca două ametiste.⁹ –plânsul îndelungat aduce însă şi o strălucire neobişnuită a ochilor, aşa cum strălucesc pietrele preţioase.

Nu-i nimeni în durere s-o asiste;¹⁰ – cea mai mare suferinţă este cea petrecută în singurătate (şi cea mai sinceră).

Se întreba cât poate să reziste:¹¹ –uneori crezi că eşti la pragul suferinţei, atunci când cedezi, fizic şi/sau psihic. În realitate, omul are resurse nebănuite, mult peste pragul obişnuit al durerii sau al rezistenţei.

Nu e o dramă ca cele din reviste.¹² –o asemenea durere nu poate fi mimată, nu poate fi scenă melodramatică dintr-un teatru ieftin, „de revistă”.

Nu-i nimeni în durere s-o asiste;¹³ –uneori crezi că te-a părăsit nu doar fiinţa cea mai dragă, ci chiar Dumnezeu.

Nu sunt nici vagi ecouri narcisiste;¹⁴ – există e drept  şi o voluptate a autocompătimirii, pentru o durere reală sau imaginară. Nu e vorba de aşa ceva în cazul de faţă: tristeţea este autentică, profundă, impresionantă.

Nu e o dramă ca cele din reviste:¹⁵ –revistele sunt axate în general pe comedie. Pentru contrast apar şi dramoletele, acestea având rostul de a potenţa comicul, de a-l accentua.

Fecioara are astăzi pleoape triste.¹⁶ –acest vers conţine o cascadă de sinecdoce: pleoapa pentru ochi, ochiul pentru faţă, faţa pentru fecioară, fecioara pentru tristeţea absolută.

Rima este monorimă: AAAA AAAA AAAA AAAA.Mărturisesc că, alături de sonet şi de rondel, pantumul este una din plăcerile mele, mai mult sau mai puţin secrete. Cere virtuozitate, precizie, dar nu exclude inovaţia. Rămân definitorii structura de patru catrene, precum şi  repetiţia versurilor devenită clasică şi obligatorie: 1 şi 16, 2 şi 5, 4 şi 7, 6 cu 9, 8 cu  11, 10 cu 13, 12 cu 15. Rima este însă liberă, dublă: împerecheată, îmbrăţişată, cu o excepţie – monorima.