La noi², munţii cei cărunţi

Seamănă cu albe frunţi.³

La noi, dealurile

Seamănă cu idealurile.⁴

Avem şi înverzite lunci,

Pline de larmă şi prunci.⁵

La noi, câmpiile

Seamănă cu tăriile.⁶

La noi, pădurile

Nu cunosc securile.⁷

Avem şi râuri,

Împletite brâuri,⁸

Şi cerul senin,

De îngeri plin.⁹

La noi, sunt lacuri

Oglindite-n veacuri.¹⁰

Mai avem pământul,

Străveziu, cum e cuvântul¹¹

Şi un curcubeu

De la Dumnezeu.¹²

Mai avem şi soarele,

Luminând hotarele;¹³

Mai avem şi stele,

Să te-agăţi de ele;¹⁴

Mai avem şi luna,

Mândră-ntotdeauna;¹⁵

Mai avem cuvântul,

Greu, cum e pământul.¹⁶

Lucian Strochi

Odă ţării – aceasta¹   – această odă este ceea ce s-ar putea numi o „poezie patriotică”. Nu m-am temut niciodată să abordez tema iubirii de ţară: dimpotrivă. Am făcut-o cu o oarecare ostentaţie, atunci când majoritatea poeţilor, reflex al poemelor patriotarde dinainte de 1989, refuzau să mai scrie şi să mai publice poezie despre neam şi ţară. Am scris înainte de 1089 poezia Patria, care a apărut întâi într-o culegere şi apoi în volumul Purtătorul de cuvânt. O reproduc pentru că este de dimensiuni reduse: „la noi munţii seamănă cu nişte/dealuri/dealurile cu nişte câmpii abia înfiorate/câmpiile nu mai seamănă cu nimic/poate doar cu marea/suntem un fund de mare/celestă/ deasupră-ne /lichidul se subţiază atât de mult/că devine albastru/plutesc păsări peşti/ şi din când în când se scufundă/câte-o corabie/semănând uimitor de mult/ c-o mănăstire/până şi tulnicele nu sunt decât tuburi de respirat/trestii/şi pentru a nu uita ce e mai important/pentru a păstra mereu vir/amintirea mării/cristalizăm şi re/cristalizăm.” Spre surpriza mea, poezia a apărut aşa cum a fost scrisă, necenzurată, deşi apărea în text cuvântul „mănăstire”, iar ultimele versuri nu păreau deloc mobilizatoare.

La noi², munţii cei cărunţi  –  „La noi” este o expresie care mi-e dragă şi pe care a făcut-o celebră Octavian Goga. Am preluat-o, după cum am arătat mai sus şi eu, convins că în această sintagmă se găseşte „cuibul dorului”.

Seamănă cu albe frunţi.³ –urmează o suită de personificări, umanizând relaţia poet – ţară.

La noi, dealurile

Seamănă cu idealurile.⁴ –se folosesc intenţionat cele mai facile rime, versul tinzând a deveni popular.

Avem şi înverzite lunci,

Pline de larmă şi prunci.⁵– textul are o limpezime senină, în genul poeziilor lui Şt. O. Iosif. După texte extrem de dificile şi de elaborate, un asemenea text apare ca o uşoară respiraţie.

La noi, câmpiile

Seamănă cu tăriile.⁶ –tonul poeziei devine grav, semănând de astă dată cu versurile lui Blaga dedicate ţării.

La noi, pădurile

Nu cunosc securile.⁷ –dragostea de ţară trece peste realităţile cotidiene, unde tăierile de păduri au ajuns un fenomen tragic. Pur şi simplu poetul nu vede aceste despăturiri.

Avem şi râuri,

Împletite brâuri,⁸ –acum tonul poeziei virează spre lirica interbelică…

Şi cerul senin,

De îngeri plin.⁹ -…mai ales spre perioada „gândiristă”, cea în care îngerii lui Demian erau prezenţe obişnuite.

La noi, sunt lacuri

Oglindite-n veacuri.¹⁰ – aluzie la unele versuri eminesciene.

Mai avem pământul,

Străveziu, cum e cuvântul¹¹ –pământul care era străveziu şi are s-a întunecat din cauza păcatelor omeneşti este o legendă bogomilică. Am folosit motivul în romanul Cicatricea.

Şi un curcubeu

De la Dumnezeu.¹² –aluzie la o poezie a lui Coşbuc care observă că   tricolorul românesc seamănă cu curcubeul. Curcubeul mai este numit şi „brâul Cosânzenei”.

Mai avem şi soarele,

Luminând hotarele;¹³ –e vorba mai mult de lumină decât de soare. Datorită traiului paşnic, a vieţii liniştite a românilor, a luminii filtrate de spaţiul mioritic suntem într-adevăr „grădina raiului.”

Mai avem şi stele,

Să te-agăţi de ele;¹⁴ –ţara devine o realitate cosmică, dar şi una cotidiană.

Mai avem şi luna,

Mândră-ntotdeauna;¹⁵ –mândră e poate cel mai folosit epitet din literatura română.

Mai avem cuvântul,

Greu, cum e pământul.¹⁶  – ultimul vers „reabilitează” totul, dând gravitate întregului poem. Versurile poemului sunt împerecheate. Cuvintele „pământul” şi „cuvântul” sunt singurele care se repetă, într-un chiasm interesant: pământul e străveziu, iar cuvântul greu, când în realitate e invers.