Despre Haiku

Haikuul este unul dintre cele mai scurte poeme din literatura universală, fiind întrecut doar de distih şi de poemul într-un vers (monostihul).

Este un poem cu 17 silabe distribuite în trei versuri şi conţinând un cuvânt indicând anotimpul: kigo.

În general nu depăşeşte 10 cuvinte.

Haikuul provine din kokku  – primul hemistih al unei renga sau tanka, din care nu putea lipsi referinţa la anotimp. Experienţa haikuului este o experienţă integrală de viaţă, o trăire ontologică implicând o asceză, ajungându-se la satori (iluminare) şi sanzei (clipa adevărului).

Haikuul este „poemul unei răsuflări” (Kenneth Yasuda).

Dintre figurile de stil apar elipsa, iar cele europene (metafora, metonimia, personificarea, comparaţia) apar foarte rar. Tot rar apar verbele şi de obicei sunt puse la prezent, adjectivele, adverbele; în schimb prezenţa substantivului e tiranică. Pronumele personal e folosit şi el rar, obţinându-se o „indeterminare fluidă”. Se cultivă însă onomatopeele, o succesiune de vocale identice, kenyogenul  -cuvântul cu dublul sau chiar multiplu sens, kirejiul – cezura marcată grafic   printr-o liniuţă, aliteraţia, curgerea eternă (ryuko).

În Antologia de poezie clasică japoneză pe care o realizează împreună cu Ion Acsan, Dan Constantinescu scria: „…mijloacele pe care le foloseşte haikuul pentru atingerea scopului său: o stare limită dintre poezie şi semnificaţie, în care, noi pătrundem în viaţa lucrurilor, aşa cum sunt ele însele şi aşa cum se reflectă ele în conştiinţa noastră, tinzând să realizeze o simplitate trans intelectuală, epifania înrudită cu inocenţa copilului.”

În legătură cu această inocenţă, ingenuitate, marele Bashō scria: „Căutaţi-mi un copil de trei ani să-mi scrie un haiku”.

De fapt, haikuul cultivă câteva paradoxuri interesante, toate plecate de la dezarmanta simplitate pe care trebuie să o conţină. Okanishi Ichu considera că „împreună ceea ce este cu ceea ce nu este, obţinem un vers de vie, fremătătoare libertate. Acesta este adevăratul kaiku.”

Haikuul manevrează câteva concepte interesante greu de înţeles că către un european, precum shibui, care s-ar echivala cu astringenţă, restrângere, reducere la esenţial,   mu – o stare de absolută sărăcie spirituală în care, neavând nimic, posezi totul şi, desigur, makoto care s-ar traduce prin sinceritate.

Georges Bonneau observa cu fineţe că: „Sensul profund al unui poem poate să nu datoreze nimic sensului cuvintelor care îl compun.” Este ceea ce se întâmplă cu sintagma în poezia europeană, aceasta nefiind suma cuvintelor şi înţelesurilor cuvintelor care o compun.

În fine un critic „neutru” – l-am numit pe R. H. Blyth  considera haikuul „floarea conclusivă a întregii culturi orientale.”

Iată şi o listă a celor mai importanţi autori japonezi de haikuuri, aşa cum apar ei în Antologia de poezie clasică japoneză a lui Ion Acsan şi Dan Constantinescu: NISHIYAMA SOIN, YASUHARA TEISHITSU, RYUSH, KITAMURA KIGIN, IHARA SAIKAKU, YAMAGUCHI SODO, MATSUO BASHO, GONSUI, SUGIYAMA SAMPU, KAWAI SORA, SHOHAKU, SENNA, MUKAI KYORA, KONISHI RAIZAN, HATTORI RANSETSU, MORIKAWA KYOROKU, SAIMANO, YASUI, RYJU, UEJIMA  ONITSURA, ENOMOTO KIKAKU, NAITO JOSO, YAHA, SHIKO, ETSUJIN, HOKUSHI, NOZAWA BONCHO, ROGETSU, ROKA, SENKAKU, OTSUYU, UKO-nI, IZEN, KAKEI,  KYOKUSUI, YAMEI, MOKUDO, FUGYOKU, SHUSAI, TIRI, REIKAN, BAIKIN, NANGAI, MOKUIN, MAHARA, KOSHU,  DOHO, KAKUJO, HAGI-JO, KOHJO, GINKO, CHISOKU, CHINSEKI, KISHU, KIREI, ROYTO, SHIRAN, YAGU, SHOFU-NI, SEKIN, RYUSUI,  GOCHIKU, FIKUDA CHIYO-nI, YOKOI,  YAYU, OSHIMA RYOTA, KUROYANAGI SHOHA, YCHIKU, TAIRO, TAN TAIGI, YOSA BUSON, OTOMO OEMARU,  TAKAKUWA RANKO, MIURA CHORA, SEIFU-JO, KATSURI, KATO GYODAI, KAYA SHIRAO, SEIRA , TAKAI KITO, CHOSUI, SHOKYU-nI, KOYU-ni, SOGETSU-nI, KIKUSHA-ni, INOUE SHIRO, HYAGUCHI, YAMAMOTO RYOKAN, KIEN, HORO, KOBAYASHI ISSA, SAKUIAI BAISHITSU, GOSHIN, KIICHI, SHOU, KAJIWARA HASHIN, MASAOKA SHIKI, MATSUME SOSEKI, ROSEKI, USEN, FUJII SHI-EI, TAKAHAMA KYOSHI, OTANI KUBUTSU, TORAHIKO TERADA, ARO,  MORI KOSEN, ISHIJIMA KIJIRO, NAKAMURA KUSADAO, KATO SHUSON.

Dintre scriitorii români se cuvine să amintim câteva nume importante precum MARIN SORESCU, ŞTEFAN AUGUSTIN DOINAŞ, AUREL RĂU, VASILE SMĂRĂNDESCU, ION ACSAN, MIHAIL DIACONESCU, adică cei care în 1991 au înfiinţat SOCIETATEA ROMÂNĂ DE HAIKU şi care au editat revista HAIKU, dar şi alte nume mai noi, dar care s-au impus în ultima vreme: Ion Codrescu, Mircea Petean, Marius Chelaru, Utta Siegrid König.

Multă vreme a existat o confuzie între trei termeni aflaţi e drept într-o strânsă relaţie: haiku, hokku şi kaikai. Hokku înseamnă în japoneză vers de început şi este o verigă de legătură cu versurile următoare, care se numesc haikai. Hokku este cel care fixează tema, dă tonul şirului de versuri şi de obicei fixează kirejiul.

De fapt totul plecă din tanka, mai exact de la „versurile de sus” kami-no-ku (fraza superioară) – care au o structură aproape identică (5-7-5 silabe (onji)).

Un document important pentru „canonizarea” haikuului îl constituie Manifestul haiku din Tokio-1999, care stabileşte regulile tradiţionale pentru haiku, reorganizându-le, pentru ca haikuul să se poată adapta altor culturi, altor limbi, altor popoare. Iată câteva:

* Cuvintele referitoare la anotimp pot fi înlocuite cu cuvinte-cheie, cu caracter universal: mare, copac, foc, apă, pământ, viitor, adică cuvinte din acelaşi câmp semantic; de fapt tema sau subtema devine motiv, aşa cum în literatura română am avea lanţul natură –pădure –copac – ramură – frunză, floare – fruct.

*criteriul esenţial pentru haiku va fi „originalitatea”.

*se vor folosi ritmul şi sunetele caracteristice fiecărei limbi, haikuul putând avea versuri de lungime variabilă.

*foarte importante vor fi „cuvintele penetrante”.

Cele mai importante criterii estetice pentru haiku sunt cele care se referă în primul rând la stările emoţionale, dar şi la unele aspecte formale. Ele sunt:

AWARE = stare emoţională intensă, mai ales de bucurie, optimism, frumuseţe armonioasă

FUEKI = eternul, ceea ce este constant, dimensiunea atemporală a artei, a naturii

KYOKU = efemerul, ceea ce este vremelnic, dimensiunea trecătoare a naturii

MEI  = frumuseţe a naturii, a inteligenţei umane

MONO NO AWARE  = patos al lucrurilor

MUSHIN = negativitate lipsă de spirit, cu conotaţii din filosofia Zen, de nimicnicie

SABI = tristeţe a singurătăţii, a declinului a sărăciei acceptate, a timpului atotdistrugător

WABI = frumuseţe austeră, melancolie, dezolare

YUGEN  = misterul singurătăţii, al însingurării

KARUMI = simplitate adâncă a formei literare, eleganţă, naturaleţe.

Personal, mi-am stabilit un „decalog” care să-mi permită identificarea şi aprecierea estetică a unui haiku. Acestea ar fi:

*trei versuri (tristih), cu structura 5-7-5 silabe

*silabele trebuie să fie „japoneze”, adică să se termine obligatoriu într-o vocală (onji)

*să existe un kigo sau un echivalent al acestuia (din câmpul semantic, lexical) al anotimpului

*să existe kireji-ul, respectiv cenzura după primul vers, eventual marcată grafic printr-o liniuţă. Se admite kureji-ul şi după fiecare vers, respectiv cenzură după primul  şi al doilea vers

*haikuul să fie o fulguraţie, respectiv  o imagine coerentă, unitară, rapidă

*conţinutul haikuului trebuie să intre într-o categoria estetică clasică, canonică: AWARE,  FUEKI,  KYOKU,  MEI,   MONO NO AWARE,   MUSHIN,  SABI,  WABI,  YUGEN,   KARUMI. Se admite şi combinaţia dintre două sau chiar mai multe asemenea categorii.

*Dintre părţile de vorbire folosite, substantivul trebuie să fie preponderent (peste 75%). Verbele trebuie puse la prezent sau la timpuri durative (imperfect sau gerunziu) şi să nu depăşească decât excepţional numărul unu (10%).

*Folosirea elipsei, eufoniei, aliteraţiei, onomatopeelor, chiar a sinecdocăi sunt recomandate. Metafora sau parabola pot fi acceptate doar ca viziune integratoare, nu ca figuri de stil  sau procedee artistice.

*Haikuul trebuie să conţină măcar o „atitudine morală” respectiv   asceza,   satori (iluminare), sanzei (clipa adevărului), originalitatea.

*Haikuul trebuie să fie realizat dintr-un singur efort intelectual, dintr-o singură „pensulaţie”, neadmiţându-se reveniri, ca în acuarelă. Haikuul este replica picturală  a stampei ukio-e, dar poate fi şi expresia picturii monocrome a tuşului  – sumi-e, suiboku -, îndeosebi când e vorba de abstracţii.

Evident e vorba de criterii personale, dar nu cred că am trădat prea mult spiritul haikuului.

În legătură cu haikuurile din acest volum prezente în mare parte şi în Ancadierul.

Le-am gândit într-o permanentă devenire, plecând de la terţină, terţet, tristih (obligatoriu în toate cazurile), adăugând pe parcurs, noi şi noi rigori, ajungându-se în final la ceea ce cred eu că este un haiku.

E vorba deci de  o operă de iniţiere şi mai ales de autoiniţiere.

Spre deosebire deci de alte texte, cu formă fixă din Ancadier, haikuul are o libertate mult mai mare, putându-se compara doar cu unele specii româneşti.

Ultimul haiku pe care l-am scris este o „artă poetică ironică”, haikuul fiind redactat aproape integral în japoneză: ARTĂ POETICĂ : Fără kotoba – / Kokoro  şi  makoto  / Kaori   onji.

Iată şi „traducerea”:      nu metafora – /sentiment şi francheţe /parfum silabă. Revenind la acest „haiku” el respectă câteva reguli.

Este scris sub forma a trei versuri, are structura de 5-7-5 silabe japoneze (ongi), se bazează pe aliteraţii  şi eufonii, are un înţeles unitar.

Se remarcă frecvenţa mare a literei „o” prezentă în toate cuvintele japoneze (2,5,2), folosirea grupului „ko” de patru ori (1, 2, 1), folosirea unor concepte specifice haikuului, cu indicaţii de folosire sau nu (e drept sumare).

Evident, e vorba doar de un joc şi de nimic mai mult.