CORNEL PAIU: „Adevărata încântare muzicală (a poeziei) constă dintr-o potrivire a sunetelor, dintr-o cantitate adecvată a silabelor şi dintr-o distribuţie variată a sensului în diferitele versuri”, afirmă poetul englez Milton, autorul „Paradisului pierdut” în care a „utilizat versul eroic englez fără rimă – după cum însuşi mărturiseşte – aidoma celui folosit de Homer în greceşte şi de Virgiliu în latineşte, socotind că rima nu e un auxiliar necesar, nici un ornament autentic al poeziei bune, mai cu seamă într-o operă vastă…”, „concepţie… servită de o prozodie complexă, de o rafinată ştiinţă a versului, înzestrată cu mijloace înrudite cu acelea ale muzicii”, menţionează autorul unei monografii care-i este dedicată, Petre Solomon („John Milton”, Colecţia „Oameni de seamă”, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1962, p. 270). Iată, glumind, cam de unde vine eroismul versului alb, pentru că eu cred că acesta a fost şi este eroic în manifestare, şi nu din modernitatea recentă, ci aş îndrăzni să spun dintr-o modernitate mult mai veche. Dvs. ce credeţi?

LUCIAN STROCHI: Poezia cu rimă este o cucerire târzie a literaturii, apărând întâi în Italia, prin secolul al XII-lea. Dar cred că importante pentru poezie sunt două lucruri: ritmul şi exprimarea directă a sentimentelor. De aici începe şi sfârşeşte totul. Desigur poezia antică are virtuţile ei, care ţin de calitatea limbilor folosite, să spunem elina şi latina. Există mii de ritmuri şi de măsuri, de „picioare” : de la trohei şi iambi, dactili, amfibrahi etc. şi ajungându-se la peoni care iau în discuţie patru picioare metrice. După cum cade accentul pe o silabă vom avea peon 1, peon 2, peon 3 şi peon 4 /la peon 4 accentul din patru silabe cade tocmai pe ultima silabă). Eminescu scria: „iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile…” Dar poezia începe de acolo unde se sfârşeşte tehnica. Un poet valoros nu-şi va număra silabele, pentru a obţine endecasilabul din sonetul italian. El va simţi fără greş măsura… Poezia fără rimă există şi va exista. Contează enorm paraverbalul, pauzele, „blancurile” sonore. Există un avantaj al poeziei cu rimă. Este mult mai mnemotehnică, se reţine mult mai uşor. Dar asta nu înseamnă prea mult. Nu oricine care „ştie” pe de rost „Sara pe deal” îl înţelege pe Eminescu. Poezia este o stare, este inefabilă, nu poate fi „preparată” după o „reţetă”, aşa cum se pregătesc preparatele culinare. Desigur, figurile de stil, prozodia, surpriza, ambiguitatea, îşi au importanţa lor. Dar o poezie nu e mai valoroasă decât alta pentru că are mai multe epitete. După cum o poezie oricât de lirică trebuie să aibă şi un epic al ei. Oamenii au avut şi au nevoie de naraţiune, de poveste.