Intrebari interviu Lucian Strochi – 17 februarie – 5 aprilie 2018 (2)

CORNEL  PAIU: Mai ţineţi minte prima carte de Sadoveanu citită?

LUCIAN STROCHI: Da, Dumbrava minunată şi Lizuca a fost prima mea prietenă de suflet… Apoi a urmat Baltagul, Nicoară Potcoavă, Comoara Dorobanţului, Fraţii Jderi, Hanu Ancuţei şi toate celelalte, de la Mitrea Cocor până la Uvar sau Creanga de aur.

CORNEL  PAIU: Credeţi că opera sadoveniană, în prezent, poate şi în trecut, a fost tratată cu destulă superficialitate sau, altfel spus, tendenţios, urmărindu-se anumite şabloane, tributare unui semnificant dorit, impus de un anume sistem sau, poate numai sugerat prin mecanismele adânci ale subconştientului?

LUCIAN STROCHI: Mihail Sadoveanu nu a lăsat pe nimeni indiferent. E un munte. Şi muntele are şi mlaştini şi cărări pierdute, şi culmi semeţe şi limpezimi incredibile şi o înţelepciune care poate fi a pietrei, a apei sau a cerului. A fost considerat mason (a şi fost, dar nu asta e problema), comunist vândut ruşilor (lumina vine de la răsărit – deviză masonică era un argument pentru panslavismul scriitorului!), ateu (el care traducea Psalmii şi Vieţile sfinţilor!), evreu, antisemit, retras din istorie şi din social, un zgârcit – care oferea din banii lui burse pentru studenţi săraci. Savin Bratu mi-a mărturisit că a putut termina facultatea pentru că una dintre bursele lui Sadoveanu era oferită lui…