CORNEL  PAIU: Există în România mai multe comunităţi de oameni aşa-zis  închise, care se dirijează sau se conduc după legi şi cutume proprii. Între acestea momârlanii… Din ce ştiu, cu aceştea aţi intrat în contact mai des. De ce? Ce-mi puteţi spune despre societatea aceasta? Cunoaşteţi şi altele? De ce sunt ele unice în România şi chiar în lume? V-au inspirat în scrierile dvs.?

LUCIAN STROCHI: De momârlani m-am apropiat pentru că ei erau foarte… aproape de mine. Populau un sat numit Slătioara care se află deasupra Petroşaniului, oraşul meu natal, la doar doi kilometri de şoseaua principală. Nu puteau ajunge în Parâng fără să nu dai de momârlani. Momârlanii vindeau lapte de vacă orăşenilor. Îl aduceau în doniţe de lemn, pe care le lipeau cu mămăligă. Aduceau doniţele de cai scunzi, dar puternici. Se spune că sunt cei mai autentici urmaşi ai dacilor. De fapt, între Slătioara şi Sarmisegetusa nu sunt decât vreo 40 de kilometri. Portul lor este cel al dacilor. Au un folclor formidabil. Să-ţi dau o mostră: „Momârlan cu bâta-n mână/N-a mânat de-o săptămână./Mută bâta-n altă mână/ Şi mai rabd-o săptămână.” Sunt oameni mândri, nu aveau multă carte, deşi profesorul universitar Ioan Lascu de la Craiova este momârlan. Cunosc bine cartea vieţii şi peisajul lor e împănat cu mesteceni. Am scris despre ei în mai multe rânduri…Mai sunt şi alte comunităţi închise, una am întâlnit-o ducându-mă în Caraş-Severin de la Reşiţa la Trei ape. Acolo, în acea comunitate,  toţi  oamenii, de la copii la adulţi erau blonzi cu ochii albaştri… Ar mai fi şi o comunitate interesantă, închisă şi deschisă care este cea a ţiganilor. Şi desigur şi altele, pe care nu le ştiu.