Începutul sfârşitului nu are nicio legătură cu discursul celebru al lui Winston Churchill şi nici un e un simplu joc de cuvinte (şi de înţelesuri).  De altfel subtitlul cărţii deşi pus în paranteză, e lămuritor: „Amintiri reconfigurate estetic.”

De fapt, volumul este o suită de şase eseuri, primul fiind dedicat amintirii, intitulat eminescian „Când amintirile…”.

Inteligent, Mihai Stâncaru îşi începe discursul rezolvând un aparent truism al lui Plotin: „Amintirea e pentru cei care au uitat”. Printr-o demonstraţie strânsă, Mihai Stâncaru demonstrează că Plotin avea o gândire mai complexă decât  cea a unuia dispus să emită „lapalisade”: „Căci pentru a-ţi aminti ceva, voluntar sau involuntar, e nevoie ca mai întâi să nu mai ştii acele lucruri, să le fi uitat adică, să nu le mai ai, aşa cum nu mai posezi un obiect personal pierdut cândva. Privind lucrurile mai aproape de rădăcina lor, negreşit că punctul e pus pe i: nu am avea ce ne aminti dacă în prealabil nu am fi uitat.”

Nu mă contrazic, dar Începutul sfârşitului, realizat tehnic ca fiind o suită (cu sens aproape muzical) de eseuri, rămâne totuşi un roman. Romanul este o specie proteică, poate lua orice formă, deci şi cea a eseului. În plus romanul este şi o specie haplologică, înghiţind fără remuşcări eseuri, articole de ziar, poezii, chiar scurte piese de teatru. Prin urmare să admitem că Începutul sfârşitului rămâne totuşi un roman, mai mult, un anti-bildungsroman, fiind romanul unei de-formaţii, eul narativ, auctorial, având toate datele pentru a reuşi strălucit, dar fiind obligat să cunoască o lungă perioadă, eşecul şi umilinţa. Un fel de albatros rănit.

Al doilea eseu (capitol) intitulat Leagăn da; trotinetă, nu stabileşte de fapt coordonatele tehnice ale romanului: o naraţiune homodiegetică, cu un narator (din perspectiva „istoriei” povestite) subiectiv –implicat întrucât se orientează spre cele mai ascunse, tulburi, obscure zone ale sensibilităţii umane, evocă, fragmentează, dar reconstituie diacronic o istorie posibilă,un narator personaj intradiegetic şi autodiegetic, relatând faptele din perspectiva participării directe la întâmplări, imprimând prin urmare naraţiunii un caracter subiectiv prin folosirea persoanei I, gramaticale, prin subordonarea unei memorii necruţătoare şi deloc liliale analepsele şi prolepsele, prezentând o perspectivă unilaterală a evenimentului, marator-martor homodiegetic, nararea făcându-se la persoana I, povestind în ipostaza unui observator implicat afectiv, autentificând evenimentele consemnate, narator-mesager (mai rar, atunci când relatează o întâmplare istorisită de altcineva).

Romanul realizează un adevărat tur de forţă mai ales prin naratorul (din perspectiva „distursului”) omniscient, cu rol de regizor al derulării evenimenţiale, fixând convingător forme ale firului epic (liniară, circulară, sinusoidală, secvenţionată, mixtă, chiar spiralată), disputându-şi cu personajul literar statutul de instanţă meta-fizică, impunând viziuni şi perspective: ştiind mai mult decât personajul, având prin urmare rezerve, „aşi în mânecă”, fiind autocratic şi inducând o perspectivă realistă, ştiind uneori tot atât de mult ca personajul, întrucât asistăm la substituiri şi identificări sau chiar ştiind mai puţin decât personajul , personajul câştigându-şi un statut de independenţă reală, deplină, narator omniprezent, romanul având din acest punct de vedere  valenţele unui basm, naratorul completând funcţiile naratorului autocrat, secvenţionând permanent firul epic, intervenind cu ample digresiuni, comentarii, luări de poziţii, informaţii suplimentare, citate în diverse limbi, detalii etnografice, suprasaturând şi chiar sugrumând mesajul, transformând posibilul dialog cu receptorul într-un monolog adresat, narator –reflector, schimbând nu o dată prin intervenţie directă perspectiva asupra unor evenimente, relativizând planurile, fiind mobil şi chiar ubicuu şi evident narator-autor proza sa devenind un exerciţiu de memorie, o gimnastică a minţii, un anume tip de jurnal.

La toate acestea se adaugă şi simbolurile, chiar dacă scriitura pare (doar) realistă: leagănul râvnit şi interzis, inaccesibil devine o pendulare între viaţă şi moarte, între ascensional şi prăbuşire, un posibil sicriu. De altfel copilul cade şi se răsuceşte într-un triplu salt aproape letal, cu consecinţe pentru toată viaţa, supravieţuind totuşi şi incredibil, sora sa mai mare cea care se dă în leagăn moare prăbuşindu-se de la etajul unui bloc, încercând să şteargă geamul.

Din nou se proiectează umbra neagră a tatălui, imensă, necruţătoare: „Cât este sub aripa ta, ori te ascultă, ori la loc comanda, ca la militărie, că nici ursul n u joacă de bună voie. Dacă nu ai băgat frică şi respect în el de mic, să-i fi sărit mucii de cum crâcnea prima dată, zadarnică-i mai apoi osteneala. Cruţi varga, bade, pierzi copilul –asta e vorbă sfântă şi nu e de la mine. Cu mă rog ţie, cu să nu mai faci altă dată că mă superi, nu o scoate mai nimeni în capete”.

Filozofia generală este cea a cumpătării: „Deci, a nu te întinde mai mult decât plapuma devenea îndreptar de conduită, iar a te abate de la aceasta comporta riscuri nu doar de moment, ci ameninţări de durată ale înseşi situaţiei pe care de bine de rău o aveai pusă pe roate.”

În Jertfe inocente, naratorul se crede o excepţie, un personaj excepţional, în răspăr cu toţi ceilalţi: „Una din întrebările pe care n-am încetat să mi le pun ori de câte ori gândul m-a abătut către copilărie este dacă, şi mă refer la asta din punct de vedere strict psihologic, eu am străbătut cu normalitate această vârstă, adică dacă am fost şi eu copil în înţelesul obişnuit, generalizat al termenului. Şi asta întrucât, odată cu vârsta matură propriu-zisă, fie citind despre copilărie, fie din ceea ce auzeam spunându-se în jurul meu aproape în consens despre ea, şi care aproape excludea ce cunoşteam eu intim din propria-mi experienţă, m-am hotărât să desluşesc cum stă de fapt adevărul în chestiune, încredinţat că acesta nu poate fi decât unul. Eu eram cel mistificat, sau ceilalţi laolaltă? (…) Practic, pentru mine, a fi copil însemna a fiinţa grosso modo ca un adult în miniatură, şi nimic altceva; aşa crescusem de când mă ştiu, aşa trăisem, asta gândeam că trebuie să însemne. Toate celelalte opinii, exterioare, contraziceau diametral optica mea de tip mecanicist, aşa cum noţiunea strictă de omidă o exclude pe aceea de fluture, în pofida evidenţei unei evoluţii stadiale de la una la cealaltă reprezentare conceptuală a celor învederate…”

În Cap sau pajură (id est prăjitură versus film) relaţiile părinţi – copii sunt de o brutalitate incredibilă, chiar dacă contextul socio-politic ar mai tempera (nu şi justifica!) această agresiune: „Exasperarea pe care o produceau cei mititei părinţilor care-i duceau în braţe sau de mână făcea ca aceştia să-i plesnească peste gură şi să-i boscorodească printre smucituri de păr ori urecheli apăsate: „Dar nu ţi-am luat mai devreme cutare şi cutare, javră lacomă ce eşti! Cu ce bani să-ţi mai cumpăr, că doar nu-i fac cu ciocanul!? Ai fi în stare să-ţi vinzi părinţii  pentru mizeriile astea de nici zeama oului. Dar aşa-mi trebuie mie, că te scot în lume în loc să te las acasă pe cuptor sau la poiata cu gâşte. Altă dată, să-mi fie de învăţătură de minte; lasă, nu mai pupi tu mers la bâlci nici cât popa mireasa”.”

Următorul capitol (eseu) Scrisul, a câta meserie? este cel în jurul căruia se adună toate celelalte. Iată un citat semnificativ: „Dar cine doreşte să practice literatura nu doar ca un joc, ca un hobby, ci ca un specialist, trebuie să se şcolească  mai întâi în cunoaşterea cât mai aprofundată a materiei prime pe care o va utiliza în plăsmuirile sale cu pretenţie de lucru corect fasonat şi atent cizelat. (…) Meseria scrisului presupune şi ea, în chip necesar, o ucenicie îndelungată  în vederea acelor achiziţii  care conduc la cunoaşterea intimă  a materiei sale prime, numite limba. Fără o bună stăpânire a acestui meşteşug riscăm compromiterea dorinţelor noastre  de a da ceva valabil în peisajul literaturii. Toţi maeştrii în această artă au la bază o bună şcolire, dobândită în instituţii de profil sau, când nu a fost posibil, prin muncă asiduă de autodidact. Se înşeală toţi cei care cred că e de ajuns să ai talent, cum zic ei, la fel cum inşi înzestraţi cu forţă musculară deosebită sau rapiditate în gesturi consideră că faptul în sine e suficient pentru a-i propulsa în galeria campionilor sau a jucătorilor sportivi de performanţă. E nevoie şi de restul amintit, de antrenament profesional sine qua non.”

Fără îndoială e o profesiune de credinţă cu care nu se poate să nu fii de acord. Desigur sunt şi consideraţii discutabile, dar poate tocmai acest lucru e incitant: „Uite, mie  nu mi-a ieşit niciodată cum trebuie versurile albe care, atunci, când sunt reuşite, la bat la distanţă pe cele clasice. Iată de ce m-am limitat, până acum, doar la câteva nepretenţioase micropasteluri cu versificaţie clasică, publicate acestea, iar de tot restul m-am dezis şi am decis să nu apară vreodată. De aceea le-am şi distrus. Şi asta pentru că am luat de bună observaţie, întru totul fondată, cî un bun scriitor e dublat de un judecător obiectiv, care devine propriul său critic aşa cum umbra este inseparabilă de purtătorul ei.” Citind aceste rânduri, cu siguranţă că Dante, Shakespeare, Eminescu, Voiculescu – ca să citez doar câteva nume – ar clătina din cap. Nu forma e decisivă în literatură şi chiar în poezie, ci acel fel de a rosti unic şi irepetabil un anume discurs.

Dar Mihai Stîncaru revine repede la comedia limbajului şi obţine adevărate bijuterii, chiar dacă ele vine din altă zonă decât cea a unei aule universitare: „Arză-te-ar focul cel nestins să te arză, – se întorcea ea la plefturitul de mai înainte – secătură afurisită ce-mi ieşti, că mai luat ca o floare, măăă, ca o gherghină, şi uite în ce fal m-ai adus, nu şi-ar mai muri mulţi înaintze! Uite, asta mi-i crucea, oameni buni! Vai de viaţa mea, sireaca; ce trai am dus eu dcu dânsul oi spune şi la morşi. Că de beţiv şi leneş, doar palicaru ista de Grigore să-l întreacă în tot satul. Că-mi răgeau vitele-n bătătură de foame şi de însetare ori se prăpădeau păpuşoii în buruian, iar dumnealui îi păsa de astea ca de gardul ţărnii. El cu sticloanţa şi duhanul, mai mult de asta n-a ştiut! Şi pe deasupra, tot el cu clonţul mare prin mijlocul ogrăzii, cu pretenţii şi mofturi, că ceea nu-i la locul ei, că cealaltă nu-i acătării; împunge-l-ar dracii-n cur ca buhaiul satului!” Pagina ar fi scris-o fără ezitare şi un Miron Radu Paraschivescu sau Eugen Barbu.

Dar vârful creaţiei sale epice din acest roman îl constituie Izotopiile verbale şugubeţe, Definiţii jinduind la „puneri în abys”,Calambur(G-Citey) în distihuri rimate, Cu cerneluri de haiku -bazate pe ligamente, calambururi, metafore, dovedint toate o rafinată cunoaştere a posibilităţilor limbii române, a resurselor ei intime şi combinatorii. Iată câteva exemple de Izotopiile verbale şugubeţe: „Albeaţă –vedere cusută cu aţă albă. Apoi –o apă mare. Căciulă. Scalp animalier peste chelia umană. Clăbuci –spumă umflată în pene. Cocină- seră de cultivat trandafiri comestibili. Delapidare –hoţie cu studii superioare. Doniţă- sora vitregă a viţeluşului. Educaţie- ştiinţă contrazisă de practică. Fotbal –alergând semi-gol după gol. Halbă- o bere care îşi caută „jumătatea”.Hoţ- uneori închis pentru deschiderile sale. Inaniţie-consoarta postului negru.  Înjurătură –pomenire erotică de lucruri sfinte (oximoron porno). Jenă –când te strânge bocancul bunului simţ. Leuştean –o plantă de culoarea dolarului şi  de valoarea leului. Lulea –superlativ fumegos pentru îndrăgostit. Memorii –uitări fecundate tardiv.  Nod de cravată –epigon ce dă cu tifla strămoşului gordian.  Patrafir- spălător de păcate. Pălărie –husă pentru hardul calculatorului portabil. Piftie – îngheţată cu aromă de usturoi. Plămân –organ care te învaţă cum să-ţi dai aere. Prezervativ –ciuboţica cucului. Rugăminte- navetă între cerere şi dar. Scoică- în carapace de calcar, visuri de sidef.” Şi câteva exemple de  Definiţii junduind la „puneri în abis”: ASTRU – pe boltă un AS TRUbadur; DESCÂNTECE – DE SÂNTEi, CEnuşă piei”; LACUSTRĂ –spăLA CU STRĂmoşii în unde umbrirea-i; MUIEREA –a lu romMU IE REA de muscă. URSITĂ –de aUR SITĂ, soarta să ţi-o cearnă. Cele mai numeroase sunt însă Calambur(g-city) în distihuri rimate. Iată şi din acest sector câteva exemple: Aldămaş: Pe vreme caldă m-aş duce/Cu trei beri să-mi tocmesc cruce; Aramă: Când ara, mă, pă vâlcea/Găsi sfanţi într-o ulcea; Ardeleană: Arde, Leană, stogu-n plai!/ Meri de –l stinge! No, nu-i bai; Balama: Parcă scârţâie ceva…/La Miron? Ba la mata; Balaur: Ba, la urma urmei, ştii/ Vru să-nghită pe copii; Berbec: Acum, că nu mai e imberb, /-E cazul să-l socoţi acerb. Biserică: La liturghie nu strigi „bis”/Erica, dragă, doar ţi-am zis; Bostan: Pe lângă că-i prostovan, /Se crede mare bos Stan; Calambur: Ce vă spun nu e poveste: Cala-n burta navei este; Candela: Ulei ai, cumperi borcan /De la nea Feştilă Stan; Caviar: O, sturioni, mânca–vi-ar tata/Ce-aveţi mai bun; dar multă-i plata!; Cenuşă: Ce nu şăde-n vatră sloi?/Aţi putea să-mi spuneţi voi?; Chibrit: Un unchi, britanic după-nfăţişare /Zvârlea în jur priviri scăpărătoare; Comisar: Nu, Ilinco, mi s -ar da/ S-anchetez purtarea ta; Derdeluş: Cocoşat un dromader / Deluşoru-n nea, sub ger; Drumeag: Şandru mi-a găsit de-ajuns/Căi de-acces şi de parcurs; Ierusalim: E rus Alim ori e evreu? /Ţi-aş spune dar nu ştiu nici eu; Jurământ: Îi văzui pe toţi cum jură, Mântuire nu-şi făcură; Lăcustă: Ne-a ros şi părul din căciulă/ Cu stăpânirea-i nesătulă; Sulfamidă: Nu le pune sul, fă-mi dară/În cornete porţioară; Fără îndoială că autorul îşi arată aici mari disponibilităţi pentru literatura pentru copii; multe distihuri sunt cimilituri. Dr se întâmplă şi ceva mai grav: asistăm la un carambol al cuvintelor. De aici şi ideea că scriitorul reuşeşte să stăpânească această materie atât de fluidă precum e cuvântul.

Cu cerneluri de hai ku sunt fulguraţii frumoase, dar nu respetă nici minimal canoanele haikuului (număr de onji (silabe), structura de trei versuri, cezură etc.

Ultimul capitol  Quo vadis, homine, poate fi citit şi ca un eseu independent, neintrând în măruntaiele intime ale unui roman chiar eseistic.

O remarcă şi pentru coperta cărţii, ingenioasă, bazată pe o iluzie optică: Fundalul virează de la cenuşiu închis spre alb, în vreme ce titlul cărţii  (Începutul sfârşitului) este în aceeaşi cromatică.

Lucian STROCHI