Apărut în 2016 la editura Eikon, romanul NOROC CU CARUL MARE este prima scriere care se doreşte şi îşi  declină explicit acest statut, întrucât scrierea are chiar acest subtitlu: roman.

Aparent e vorba de un roman realist, cu un protagonist clar, cu o naraţiune destul de  liniară, cu o timidă saga a Ponorenilor, o cronică a unui învins, convingător redactată.

Textul pendulează între istoria povestită de un narator obiectiv-neutru heterodiegetic, romanul fiind redactat la persoana a III –a, dă impresia de fapt autentic şi de proză obiectivă. Lucrurile sunt însă mai complicate, Mihai Stâncaru transformând treptat romanul într-un roman ezoteric, cu numeroase simboluri şi descifrări numerologice, fascinante uneori, dar nu putem ştii cât aparţine imaginarului dezlănţuit şi cât ştiinţei.

Eroul – să-l numim aşa – se singularizează prin nume, nume şi prenumele său fiind considerate „mai simandicoase” într-o lume rurală.

Să recunoaştem că Silvestru Ponor nu e un nume dintre cele mai obişnuite, dar explicaţia lui e destul de simplă: de fapt e vorba de un Vasile convertit la catolicism căci sfântului Vasile din calendarul ortodox îi corespunde Silvestru în cel catolic, iar naşul era catolic. Iar Ponor e şi mai simplu vine de la locul de baştină, Ponoarele, familia sa numindu-se iniţial Ponoraru.

Dar cum oamenii preferă formulele scurte, Ponoraru a devenit Ponor, iar Silvestru  – Trică (de la Silvestrică, nu de la… Dumitru) sau Silviu după vârste şi împrejurări.

Lovit de noroc, având deasupra capului Carul Mare, Silvestru beneficiază de mai multe avantaje, unele incredibile, dar care, în final,  nu-l ajută prea mult. Ajunge profesor, dar această nobilă categorie socială nu este una prea bănoasă, un plutonier câştigând mai bine decât un profesor şi având mai mult prestigiu în societate.

Ratează, nu din vina lui, de două ori doctoratul, pentru a-l obţine abia a treia oară, când e prea târziu şi nu mai are valoare.

Exigent în materie de femei se va căsători târziu cu o femeie divorţată, coabitând cu ea, dar neexistând între ei o iubire autentică, reală, profundă, matură.

Ai senzaţia că viaţa trece pe lângă protagonist, acesta parea a trăi într-o lume paralelă cu a sa.

Moartea lui e de mai multe ori simbolică.

Aparent, Silvestru Ponor, murind la 52 de ani, se alătură unei serii ilustre de personalităţi moarte la aceeaşi vârstă: W. Shakespeare, Molière, Napoleon I, Marcel Proust, Jules Vallès, J.F. Cooper, Ion Creangă, Amza Pelea, Antonin Artaud, Paul Verlaine, Balzac, Rainer Maria Rilke, Gustav Malher, J.G. Fichte, W.M. Thackeray etc. Dar tot la această vârstă moare şi Dumitru, un om simplu, posesor al unei virilităţi impresionante.

Jocul numerelor şi jocul  calculelor ezoterice sunt impresionante. Iată argumentaţia, cam lungă, dar convingătoare: „Totuşi pentru o vreme, o fixaţie interogativ nedefinită m-a legat involuntar de o „mulţime”, cea care în matematică se notează cu semnele combinate 52. (…) Spre surpriza mea însă, şi fără să am nicio competenţă în numerologie, iată ce am fost nevoit să constat: în afară de simpla alăturare a două cifre (care puteau fi la fel de bine altele) dintre care cea dintâi figurează prin convenţie, într-un număr finit, ordinea zecilor, iar a doua inferioară primeia ca mărime, figurează numărul unităţilor adiacente mai mare ca zero, se mai detaşează ceva, care scapă acestui prim nivel de analiză aritmetică elementară. Şi anume:  fie că scădem pe a doua cifră din prima, fie că o adunăm cu aceasta, obţinem tot un număr cu reputaţie mitică -3, şi respectiv 7. Simplă coincidenţă? Apoi înmulţind cele două elemente ale numărului meu obsesional, obţinem cel dintâi număr rotund de două cifre, şi totodată cel mai mic dintre toate combinaţiile posibile, el însuşi format din cele mai mici unităţi: 1 şi 0. Ce ar putea spune ele dincolo de simpla utilizare matematică? 1 este semnul unicităţii, al individuaţiei, pe câtă vreme  0 întruchipează nulul, neantul…”

Desigur acest joc ezoteric poate continua: 5 este cifra atmanului, a actului, a faptei, iar 2 este numărul dublului, al fantasticului, al opţiunilor. 3 este o cifră magică, este cifra basmului, dar are ca reprezentare triunghiul, cea mai stabilă figură geometrică. 7 este cifra iniţierii şi se poate compune din 3 (cifra sfântă) şi din 4 (cifra perfecţiunii). 52 este şi numărul săptămânilor dintr-un an, iar fiecare săptămână are 7 zile. Prin înmulţire aflăm numărul zilelor dintr-un an, adică 354 de zile la care adăugăm pe 1, numărul începutului. 0 reprezintă neantul, dar logodit 0 cu 0 obţinem cifra 8, care este cifra infinitului, cifra inelului lui Möbius, după cum 888 este cifra lui Iisus.

Moartea lui Silvestru Ponor nu are nimic eroic în ea; el moare cu trei zile înainte de Sărbătorile Crăciunului, adică de Săptămâna Luminată. E refuzat şi de constelaţia sa norocoasă, Carul Mare…

Cartea e tristă, se citeşte cu interes şi probează un prozator de talent, pe linia lui Mihai Sadoveanu (cel din Creanga de aur) – Vasile Voiculescu  – Mircea Eliade.

Materialul epic e stăpânit admirabil, iar comentariile sunt cele ale unui iniţiat.

Chiar dacă Silvestru Ponor poate părea un alter ego  al autorului, scriitorul se salvează tocmai prin detaşare, desprinzându-se de o imagine care putea să-i fi fatală, prin atracţie prin simpatie.

Lucian STROCHI