MAHALAUA PRECISTA este o carte curioasă, pendulând între un autoblidungsroman şi repotaj sentimental, între memorii fidele şi infidele, între proiecţii egitiste, egoiste şi egocentrite şi aventuri ale limbajului conotativ.

Titlul cărţii e oximoronic, dacă acceptăm ideea (de multe ori falsă) că mahalaua induce ideea de insalubru, murdar, pestilenţial, trivial, iar Precista înseamnă Preacurata, tradusă din… slavă. Sugestia titlului poate veni de la „Mahalaua celestă Ţicău” sintagmă a magistrului Ursachi sau de la „Galaxia Mărăţei”, titlul unei reviste şcolare, dintr-o altă „mahala” pietreană…

Primele rânduri ne trimit la un titlu celebru şi anume la romanul lui „Tristan Shendy” al lui Lawrence Sterne. Şi acolo eroul vorbeşte înainte de a se naşte…

Eroul primeşte un nume de avion: EU51, după TU al cunoscutului constructor Tupolev. Aşa cum spuneam Bică Nelu Căciuleanu se joacă cu conotativele, dar şi cu paronimele, omofonele, omonimele, omografele; Oceanul Planetar devine Oceanul Placentar, codurile se înşiruie ca mărgelele pe o aţă: „codul lui Hammurabi, Codul civil, Codul penal, codul genetic şi alte coduri..”

Se obţine un comic prin acumulare: „Din mintea mea sar gândurile, ca scânteile din focul şemineului, gândurile se transformă-n cuvinte, lemnele-n fum şi jar, fumul gâdilă nările, cum cuvintele urechile celor care-mi ascultă poveştile, cum jarul străluceşte pe feţele tuturor şi le-ncălzeşte, înroşindu-le.”

Sau dintr-un imens anacolut, o frază interminabilă, care pare a nu se mai sfârşi: „Copilăria m-a părăsit încet, încet, ca o piele de şarpe, încredinţându-mă viitorului bărbat (aşa cum ziua încredinţează Pământul nopţii, ştiind că-l va primi înapoi  în mâinile ei de lumină, aceeaşi noapte  şi totuşi alta care aprinde ferestrele şi inundă străzile cu scânteierile viu colorate ale reclamelor pulsând obsedant, cu flăcările albe ale lampioanelor, lăsându-se străpunsă până dimineaţa de fulgerele care anunţă ploaia, elemente decorative pe sânii nopţii făcând-o mai frumoasă), în ciuda faptului că în bărbatul acela a rămas un copil, ca un condor, ca un delfin, ca o panteră; condor care-l învaţă să zboare, când bărbatului i s-au înecat corăbiile; delfin care-l învaţă să-noate, când valurile vieţii îl poartă-n derivă; panteră care-l învaţă să sară peste obstacolele şi greutăţile pe care viaţa i le   pune-n cale.”

Cartea conţine şi unele accente fanteziste şi expresioniste: „Am ieşit pe stradă. Pe-un trotuar e noapte, pe celălalt e zi. Mă străduiesc să nasc o idee de dor, dar ea se cară cu desaga plină de vorbe-n spinare, neţinându-se de cuvânt.  Îmi arunc ochii c-un gând mai încolo şi văd răsărind o poveste care-nmulţeşte cuvintele, ca spicele de secară pe-ogor bătute de vânt şi, stau de veghe-n lanul de secară (apropos de J. D. Salinger), să-mi distilez secărica.”

Descrierile sunt personificate, macerate, delirante, gratulate şi gratuite: „Noaptea-i o făptură vie, extrem de feminină şi de o uimitoare demnitate, venind din negura vremurilor, că de aceea e atâta de neagră. Noaptea, în pofida vârstei venerabile, ne dă târcoale, afişând o mimică şi nişte gesturi drăgăstoase care ispitesc pe oricine – sunt sigur că dinozaurii o admirau extaziaţi, după ce-şi umpleau burţile. Îţi poţi imagina? Mai zic că noaptea este o fiinţă cu fund mare (de grădină) cât toate anotimpurile: n-a fi fundul acesta fundamentul pe care-şi construieşte fiinţa? – cu o inimă tot aşa de mare pulsând repede, că de aceea transpiră spre dimineaţă (roua care umezeşte iarba e dovada). Noaptea respiră greoi, sacadat, cu pulsaţii zgomotoase, în valuri, greierind de greieri, zumzăind de baterii de ţânţari, bâzâind de roiuri de muşte, de fel de fel de efemeride, că şi ele bâzâie, în cântec de broaşte orăcăind gros din adâncul guşelor în preajma bălţilor sau în vecinătatea lăzilor de gunoi, acompaniate de valuri de lătrături de câini care o păzesc – reflex al autosupravieţuirii naturii ei.”

Bică Nelu Căciuleanu are un auz fin ( e muzician cu acte în regulă), simte cuvintele, e încântat de eufonia, sonoritatea lor,  de aliteraţii, asonanţe şi alte sonuri şi atunci se joacă cu cuvintele, asociindu-le în cele mai curioase combinaţii. Naraţiunea este astfel sugrumată sau pusă în paranteze acolade, descrierea e glisantă, iar dialogul devine un monolog adresat.

Prin urmare, înaintarea în volum se face greu, suntem mereu la periferia periferiei, nu recunoaştem, chiar dacă suntem localnici peisajul semiurban sau suburban; eul narator se răfuieşte cu propria mamă, lucru mar rar, de obicei Tatăl este cel atacat (Kafka, Sartre sunt doar două exemple, dar ilustre).

Până la urmă, ca orice copil, Bică se plictiseşte de jocul cu/de-a cuvintele şi atunci, scăpate din zăgazul de până atunci, ţâşnesc la vale amintiri, nume, imagini.

Puţine nostalgii, ambiţia de parvenire (în cel mai nobil sens al cuvântului) prietenii durabile, iubiri mărturisite sau nu, biruinţe şi înfrângeri, cenacluri, scriitori celebri sau de ocazie, profesori exigenţi şi delăsători, primele texte (publicabile), lapalisade, un text semănând cu cel al celor din „noul roman francez” (scriitori eşuând nobil, adică cu un Nobel, cel al lui Claude Simon, mi se pare, dar care nu era nici Alain Robbe-Grillet, nici Nathalie Sarraute, nici Michel Butor), adică un text fără naraţie, o descriere nesfârşită, cu unele decodări, căci jaluzeaua înseamnă pe limba francilor şi jaluzea, dar  şi gelozie.

Bică Nelu Căciuleanu simte bine sfârşitul de secol, amurgul zeilor şi surprinde frumoasa agonie a unui cartier ce se urbanizează cu blocuri din barocul stalinist, adică cenuşii şi cu multe etaje.

Criticul Cristian Livescu caracterizează corect scrierea: „Nu avem de-a face cu o colecţie de amintiri, cum par aceste însemnări la o răsfoire superficială, ci cu o spumoasă retrospectivă a intrării în lume şi a deprinderii eului afectiv cu fulguraţia cunoaşterii, cu clipele paradisiace, cu invazia cuvintelor, cu vâlvătaia himerelor şi a viselor, care dublează cu dogoarea lor existenţa”.

Mahalaua Precista este o scriere barocă, dar nu e vorba de un baroc al imaginilor, ci al cuvintelor.

La urma urmelor, Bică Nelu Căciuleanu şi-a construit, cu tenacitate, inteligenţă şi talent, un stil propriu, uşor recognoscibil. Ceea ce nu e puţin lucru.

Şi mai e ceva: scriitorul rămâne consecvent cu scriitura sa, indiferent de gen, specie sau timp.

Inclusiv titlurile operelor sale, apărute pe parcursul a zece ani, sunt edificatoare: Brambura de Nicăieri, Visări originale, Aşadar, omul pneumatic, Sărutul franţuzesc, 45 de Ex – citaţii, Al nouălea Rai, Tiptila…

Lucian STROCHI