Bârlădean prin naştere, adoptat ulterior de focşăneni, Constantin Toma se adaugă unei strălucite pleiade de poeţi născuţi de acest oraş cu multiple vocaţii culturale: Cezar Ivănescu, Cristian Simionescu, Vasilian Doboş, Lucian Vasiliu.

A debutat ca poet cu volumul Morile timpului, după ce se ilustrase ca un redutabil epigramist şi ca autor de proză scurtă satirică.

Irealul între oniric şi adevăr –Cartea întâi– volum apărut la Editura „Salonul literar” în 2015, ne arată un poet de deplin stăpân pe uneltele sale, cultivând versul clasic, „cu rimă”, reuşind îndeosebi în pasteluri: „Mă-mbracă zăpada în albe cojoace/Vântul mă spulberă-ncolo, încoace/Pustiul îmi fură clipa de pace/În sobe spuza jarilui tace.// Şi uit că e iarnă iar corbii cobor/Zboruri contraste pe albul covor/Şi uit că e iarnă ceru-i doar nor/Nopţile-s pururi iar zilele mor.” Pastel trist

Temele volumului sunt natura, iubirea, timpul, destinul, poetul glosând tandru şi delicat, monogam şi monodic: „Cum aş putea din depărtare/ Obrazul tandru să-ţi mângâi/Să retrăiesc iar clipa-n care / Mi-ai dat sărutul cel dintâi! // Cum aş putea să retrăiesc/Mai toate clipele trecute/Să-ţi simt iar suflul pământesc,/ Să spunem vrute şi nevrute!// Cum aş putea trăi iar clipa/Cum aş putea iubito oare/Să smulgem timpului aripa/Să nu fim morţi în aşteptare?” Cum aş putea?

De fapt asistăm la teme secante, natura, iubirea, destinul şi timpul întrepătrunzându-se şi realizându-se un efect de funie împletită, de odgon metafizic: „În nopţi uitate parcă în poveşti/Când orele trecea în clipe rare/Destinul te ruga să îmi opreşti/Dorinţa de-a mă da stelei polare.//Mă înşelam plecând de lângă tine/Prin negre hăuri pline de dureri/Dar luminat de zările senine/Ceream iertare clipei dusă ieri.” Dorinţa; „Tristeţea florii de cais/Mai tristă decât o idee/ Îmi săgetează orice vis/ Cu chipul tău, frumoasă zeie!” Umblând prin  amintiri; „Aş înrăma acum necuprinsul/Ca-ntr-o poză cu inima ta/Şi-n el ţi-a pune surâsul /Ca tot privind să nu-l pot uita”. Tablou; „Când în culori de rouă zorii/Aştern covor blând de mătasă/Torenţi de foc îmi dau fiorii/La gândul că-mi vei fi aleasă.//Vom trece simpli peste ape/La fel de goi ca puritatea/Cu licăririle din pleoape /Ne vom uita singurătatea.” Plutire;„Să ne iubim sub vraja lunii/Şi reveniţi parcă din vis/Să fim doar noi stăpânii lumii/Stăpâni pe spaţiul necuprins!” Doar noi.

Gara şi trenuri pot fi acele locuri geometrice unde temele poetului se pot întâlni.

Rezultă o poezie intens nostalgică, lilială: „Aici clepsidra vieţii s-a oprit,/Trenuri ce duc destinele cu ele/Un veac din mine parcă a murit/Sau poate şinele nu-s paralele?”  Într-o gară; „În gara mică unde-mi port/Destinul ca un dor etern/Zile întregi totul e mort/Şi nu mai trece nici un  tren.// Chiar şinele au ruginit/Când totul e pustiu şi rece/De ani un tren n-a mai venit; /Nici trenul vieţii nu mai trece.//Când nici măcar un călător/Să cumpere bilet nu vrea/Mă simt că-s pustiit de dor:/ -Gara aceasta-i viaţa mea!” Ultimul tren

Foarte rar se produc depersonalizări, eul liric devenind neutral, eu devenind el, căpătând calitatea de martor: „S-au rătăcit iubirile în parcuri/Ici, acolo, risipite pe alei/ Amanţii îmbătaţi plutesc în fracuri/Tânjind la inimi calde de femei.//Chiar băncile –mbătate de iubire/ În dans nebun cu toate s-au pornit/Iar florile – lumină de-mplinire/Corole îşi deschid spre infinit.//Plutesc amanţii îmbătaţi de viaţă/Fluturi de-o zi, firavi,fără temei/ Nebuni rebeli tânjind de dimineaţă/La inime deşarte de femei.//Puţinii trecători stau să aclame/Nebunii exaltaţi de amintiri/Amanţii îmbătaţi poartă pe palme/Iluzii de iubire şi-amăgiri.” Dansuri matinale

Extazul, jubilaţia îi permit poetului o generozitate supremă, aceea de a dărui iniţieri şi implicit autoiniţieri: „Învăţ pescăruşul să boare/Cu aripă blândă trimisă de stea/ S-aducă rază senină de soare/ Minune de viaţă născută din ea.//Învăţ pescăruşul să zboare/Aripi deschise să poarte spre cer/Cer mai albastru ca valul de mare/ Nemărginire – încă mai sper.// Învăţ pescăruşul să zboare/Mă-nalţ curcubeu spre cerul senin/Sunt aripă, strigăt, chemare/Sunt dor, lumină, suspin!”  Zbor

Mesajul general al volumului este acela al unei iubiri absolute, devastatoare: „Erai cu mine şi  roză şi crin/Erai cu mine o floare măiastră -/ Iar florile toate-n suspin/ Se ofileau la trecerea noastră.” Tristeţea florilor.

          Cu totul altul e sunetul fundamental din Cartea a doua   Irealului între oniric şi adevăr, volum apărut în 2017.

Poetul a trecut peste cel mai tragic vad, cel al pierderii fizice a fiinţei iubite.

De la volumul Ce mult te-am iubit de Zaharia Stancu şi mai ales de la Elegie pentru floarea secerată a lui Eugen Jebeleanu, mărturisesc că nu am mai întâlnit un volum în care tragicul să fie redat, trăit, asumat, descris cu atâta intensitate.

Poetul încercă o recuperare a unui timp pierdut: „Acum fac recurs la timpul trecut/ Instanţa din cer să mi-l dea înapoi/Vreau să văd din ce am pierdut/Doar o fărâmă de vis cu noi doi.” Recurs

Tristeţea poetului este tristeţea întregii naturi, natura fiind coparticipativă : „Plânsul paşilor grei/prin geamătul toamnei mă poartă/strivesc frunze căzute…/aleea e rece şi moartă// Am profanat zâmbetul ierbii/zâmbet de verde,/zâmbet de crud…/strivesc frunze căzute/iar geamătul lor doar eu îl aud!// Curg odată cu toamna/iar frunzele parcă-mi vorbesc…/mă simt o frunză căzută/ şi proprii mei paşi mă strivesc!” Toamnă (frunze)

Pierderea iubitei îi prilejuieşte poetului versuri absolut memorabile, de o sinceritate crudă, sfâşietoare: „Azi chipul ţi-e ca niciodată,/Atât de pal, atât de trist,/Nicicând n-ai fost aşa tăcută/De parcă eu nu mai exist.” Umbra; „M-aud cum curg în lacrimi de tăcere/din umbra unui gând nedesluşit/şi nu mai am lăuntrica putere/să mă desprind de chipul tău dorit. ///I-atâta linişte acum şi-atâta pace/că simt şi şoapta sufletului care/din noaptea cea de moarte te preface/în îngerul de veghe şi visare!” ***

Iubitului îi mai rămâne doar iluzia dialogului, de fapt tonul dintr-un monolog adresat sau interior: „Cât de departe eşti de mine/Şi parcă ce aproape-mi eşti/Eşti doar lumina care vine/Din naltele bolte cereşti.” Lumină-n noapte „Se-apropie toamna iubito/Şi frunzele-n plâns se usucă/ Se-apropie toamna iubito/Cu păsări ce port dor de ducă!” Din depărtare; „Îţi voi respira tot aerul tău /nerespirat/şi voi lua din sărutul morţii/nemoartea timpului nostru.” *** „Cât de banal se mişcă tot ceru-n jurul meu/Iar soarele e pal, deşi-i la apogeu./Ornice bat aiurea , iar timpul mi-e advers/Şi parcă universul se mişcă-n sens invers…” Incertitudine „Acum mă simt întors către izvoare/Cu simţământul de ultim pocăit/Trezirea din genune mă mai doare/Şi vreau să redevin copilul tău iubit!” Rugă „Dacă m-ai întreba pe unde-mi rătăcesc cărările/În matelot eu m-aş schimba să pot să-ţi număr mările;/Dacă m-ai întreba acum pe ce meleag îmi zboară gândul/Un curcubeu aş deveni să-ncercuiesc pământul.” Întrebări;

Poetul se îmbărbătează şi vrea să dea un sens moral suferinţei sale personale. Artistul mai are puterea de a se ridica deasupra durerii sale pentru a fi „clară făclie”: „Mai rămân cu voi încă o viaţă/O viaţă cât vieţile voastre toate,/Să-ncerc să fiu iar povaţă/Să-ndrept la toţi ce se mai poate!//Şi dacă va fi timpul să fie/Golgotă a urii şi-a falei lumeşti/Voi fi a voastră clară făclie/Din naltele mele sfere cereşti!” Din eternitate.

Întâmplarea a făcut ca poetul aflat într-o cumpănă existenţială, metafizică, să se întâlnească cu scriitorul Culiţă Ioan Uşurelu, care i-a atras atenţia asupra unei noi specii de poezie de formă fixă dedicată iubirii şi anume ancada.

Poetul a adoptat-o imediat şi a doua secţiune a volumului cuprinde reuşite, expresive şi triste ancade.

Noutatea demersului său poetic? Constantin  Toma a dezvelit şi o altă faţă a iubirii în ancadele lui, iar versul său tragic şi-a găsit cu adevărat o cadenţă gravă, solemnă. Ilustrăm această parte a volumului cu patru ancade pe care le-am citat în întregime, nevrând să ştirbim cu nimic frumuseţea lor stranie: „A început ninsoarea petalelor de  flori/Împrăştiind lumină-n corole de culori/Şi tulburaţi de viaţă copacii îşi desfac/Toţi mugurii de verde spre-al primăverii plac.// Şi retrăiesc acum în zborul de petale/Un anotimp cât timpul ce ne-a fost dăruit/Să-mi fii eternitate, să-ţi fiu veşnic iubit/Să simt încă o viaţă căldura firii tale.//E primăvară iar, iubita mea din stele/Aleile-mi port paşii stingheri pe-acest pământ/ Iar florile ne ning în armonii rebele/Mă poartă şi pe mine în răzvrătiri de vânt.//Şi parcă dinspre cer,   în mine se arată / Făptura firii tale în flori înveşmântată.// Eşti primăvara mea, iubirea mea curată!” Ancada unei primăveri;  „Înlăcrimat şi-nsingurat în noapte /Ascult şi-acum a tale şoapte/Noian de amintiri ce mi te-aduce/Icoana mea, şi căpătâi şi cruce!//În ce priviri să îmi mai scald seninul?/ Şi ce cuvinte mai pot să îţi rostesc?/Mai port cu mine ceva ce-i omenesc,/Când tu nu-mi auzi acum suspinul?//Trăiesc cu gândul că totu-i efemer/Iar timpul a trecut în nefiinţă/Nu îndrăznesc nimic să îţi mai cer,/Poate mai am o ultimă dorinţă//Cu gândul la sărutul cel dintâi /Mai vreau obrazul palid să-ţi mângâi!//Cu mine pe vecie să rămâi!” Ancada dorinţei; „Ce dar să-ţi fac de ziua ta, iubito/Când bucuria vieţii mi-ai oprit-o?/Cu ce culori să-ţi luminez surâsul/Că-n amintiri se-neacă plânsul?// Ce bucurie să mai încerc acum/Când nu mai am iubirea cea dintâi? Tot universul cu flori la căpătâi/l-aş polei pe al tău tainic drum!//Îţi dau seninul nopţilor cu stele,/Roţi trandafirii lumii îţi voi da/Şi-nvăluit de lacrime rebele/Ţie mă dăruiesc de  ziua ta!//Doar inima, atât pot să-ţi ofer/Acum când sunt ca macul efemer…//Mă voi trimite floare, către cer!” Ancada aniversară;  „Ce-aş mai putea să fac acum/Când visele ce-au fost mi-s toate scrum/Când primăvara asta făr‘ de vină/ Mi te-a luat să nu-mi mai fii lumină?//Port masca de murire-a tot ce-i trist,/Nopţile-mi sunt milenii de coşmar/Şi pribegind prin viaţa de hoinar/Nu ştiu dacă exist sau nu exist!/ /Tot universul parcă s-a oprit, /Dar doru-n loc  nu poţi să îl opreşti/ Visez mereu la chipul tău iubit/Şi mă-nfior când ştiu că nu mai eşti!//Sunt singur doar, nici tu, nici Dumnezeu/C-am fost juraţi alături mereu…//Aşteaptă-mă, că voi veni şi eu!” Ancada nebiruinţei

Poetul a demonstrat că arta  – şi în cazul său poezia  – poate triumfa împotriva morţii, iar adevărata iubire este nemuritoare.

Îl aştept cu noi poeme, mai ales că a promis că va încerca şi alte formule poetice, precum lucansa şi lema.

Oricum Constantin Toma este, indiscutabil,  un poet adevărat, discursul său poetic având o demnitate princiară.

Lucian STROCHI