ÎNTRE DON QUIJOTE ŞI DON JUAN sau TIMIDELE AVENTURI EROICE ŞI EROTICE ALE VISĂTORULUI ANDRUŞCA ŞI ALE SCUTIERULUI SĂU GHIŢĂ

Ne aflăm în faţa unei cărţi curioase, o antologie de „scheciuri” cu subiect erotic, cu un protagonist  – Andrunea – prezentat uneori caricatural, chel, cu nasul mare, rotofei, permanent în căutarea iubirii.

Un Don Quijote în căutarea „Dulcineei” sale, având ca „sfătuitor” şi prieten pe Ghiţă, un veritabil Sancho Panza. Dar şi un Don Juan, căutând „Femeia” visurilor sale, dar negăsind decât „femei”.

Triunghiul este adesea previzibil, femeile poartă diferite nume Suzana, Catinca, Marusea, Geta, Galea, Lisaveta, Julien, Elisabeth, Kamila, Larisa, Luminiţa, Mona Lizunea, Beatrice, Luluţa, Lăcrămioara etc, sau nume „generice”: Mireasa, Zeiţa, Privighetoarea, precum şi naţionalităţi diverse: moldoveancă, româncă, rusoaică, lipoveancă, ruteancă, ucraineană, poloneză, osetină…

O galerie impresionantă, dar din care eroul nu prea are ce alege, iar atunci când alege, se „frige” (vorba titlului).

Triunghiul se obţine având acelaşi unghi (sau vârf), să-i spunem A, şi un alt unghi, să-i spunem B. În realizate B = B 1, adică realitatea devine iluzie sau invers. De aici triunghiul, cea mai stabilă figură geometrică. Alteori intrăm în logica Paralelogramului. Lui A i se adaugă acum A 1 (să spunem Ghiţă) şi cei doi intră în relaţie cu B (posibila Iubire, Soţie, Logodnică, Aventură etc). Numai că din nou intervine fermitatea triunghiului, B fiind de fapt B 1 adică altceva şi aventura lui A continuă, inepuizabil…

Invenţia lingvistică a autorului e incredibilă. „Penisul” de pildă poartă diferite „nume” de „alint”: fudulie, ţuflic, degetar, şfichi, chichirez, bagatelă, clobanţ, marele celebru, zburlitul cel focos, drug, măciulie, grămătic, şurubaş, mititelul, bibicul, pipirig, cucurigul, armonică ş.a.m.d.

Farmecul cărţii constă în primul rând în comicul  de limbaj, Andrei Moroşanu stăpânind perfect argoul (argoul celor ajunşi la fatidica vârstă de patruzeci de ani, „stătuţii”, dar şi cei „hârşiţi” în dragoste şi jargonul (pe care îl folosesc de obicei „demoiselele”), obţinând nu o dată adevărate performanţe.

Iată un exemplu savuros: „Măi deşteptule, arată-mi tu proasta căreia i-ar ajunge răscolitul cu degetarul! Femeia, dacă a intrat în călduri, tânjeşte după foială! Te-ai apucat de trunchiul muierii, apoi fii vrednic şi aprinde-i focul în scufiţă, dă-o huţa în scrânciob să-i zvâcnească trupul de dulcele sălbatic! Numai nu cu şfichiul tău, care-i bun doar la…WC!” (Să mai spunem că „reclamata” a obţinut imediat divorţul?)

După cum un lingvist ar putea glosa la infinit pe seama „sânilor” prezentaţi în toate ipostazele, de la nucşoare la site pentru brânză, de la cimpoaie la ţâţişoare, de la găleţi cu lapte la forme apetisante, străpungătoare, abil ascunse, refugiu pentru privire şi pentru mâini. Cartea este o antologie, un atlas complet al acestor forme şi zone erogene…

Există şi un comic al numelor, personajele numindu-se Nichifor Bortă, Filipaş Capbătut, Pantelimon Cociorvă, Kamila, sau purtând porecle precum: Atletul, Cocostârcul, Starostele, Deşteptul, Mona Lizunea.

Andrei Moroşanu cunoaşte bine câteva limbi „vecine” şi prin urmare se joacă cu diverse sensuri sau chiar simboluri.

Astfel protagonistul are  patruzeci de ani, dar ştim că în rusă la „patruzeci” se spune „soroc” şi, prin simplă schimbare de accent, admitem că personajul îşi caută.. sorocul.

O poveste de dragoste se termină prost din cauze… lingvistice: „bliduşca” însemnând „farfurioară”, dar şi… „curvuliţă”.

La fel „drug” înseamnă în rusă „prieten”, dar în română poate însemna şi un „băţ” sau chiar un „simbol falic”.

Invenţia autorului merge  şi mai departe şi ne propune un termen „matumba” care s-ar traduce prin „potpuriu de dragoste”! (în „momentul” „Coşmarul”).

Comicul de situaţie e prezent în fiecare dintre „momente” (prefer termenul de „moment”, clar caragelian, termenului de „schiţă”).

Prin urmare, Mireasa poate fi o ţigancă măritată Suzana (Strălucirea), Mona Lizunea Mona Lisa, o fecioară poate fi o prostituată, o „silfidă” un  munte de grăsime etc.

Eroul se culcă cu o prietenă crezând că e nevasta sa, are chiar o aventură cu soacra, e obligat   să-şi vândă nevasta, îşi găseşte viitoarea nevastă în braţele peţitorului său, trece prin cele mai neobişnuite întâmplări, unele de un haz nebun.

Pentru a obţine simpatia noastră, autorul are grijă să se autoironizeze (în chiar primul moment se autodefineşte ca fiind un „gogoman tomnatic”), inclusiv criticându-şi „mândria de bărbat”.

Se obţine şi un comic de caracter de calitate, tocmai prin stereotipizarea personajelor, invenţia „caracteriologică” fiind minimă, dar situaţiile sunt imprevizibile, neaşteptate, cel puţin pentru „erou”.

Prin urmare, Andrunea se va găsi dezbrăcat în parc, mânjit pe fudulie de un grup de ţigani, părăsit de nevastă sau de amantă, trădat de femei, dar şi de cei mai buni prieteni, violat (dar într-un coşmar).

Dar el rămâne acelaşi îndrăgostit romantic, mereu în căutarea unei iubiri absolute.

În puţine cazuri, atunci când ai crede că a întâlnit iubirea vieţii lui, intervine nevasta şi posibila secretară se evaporă sau fata pe care o aşteaptă şi o doreşte nu mai apare (Fantoma primăverii).

Andrei Moraşanu descinde direct din Ion Creangă (acel Creangă care a scris câteva povestiri „corosive”, dar şi „Moş Nechifor Coţcarul” sau chiar „Amintiri din copilărie” care nu sunt chiar atât de nevinovate precum par), din Caragiale (am vorbit deja de „momente”), dar şi din alţi autori precum Damian Stănoiu, cel cu „Camere Mobilate” (unde avem tot un protagonist în căutarea unei „camere de închiriat” , dar care camere nu sunt decât capcane pentru o seară de iubire, unele texte celebre ale lui George Topârceanu, unele romane ale lui Petru Bellu sau chiar cupletele lui Ion Pribeagu (Isac Lazarovici, textierul lui Constantin Tănase, pentru care a compus multe scenete, cu subiect social, politic, dar şi cu subiect erotic). (De altfel Tănase  – cu nasul său inconfundabil –  seamănă mult cu Andrunea!).

Andrei Moroşanu realizează şi un comic de contrast, extrem de subtil şi greu sesizabil.

„Andrunea” vine de la „andros” care în greacă înseamnă „bărbat”.

Numai că cel care poartă acest nume este destul de… puţin bărbat, dacă ne referim la „reprezentativitatea” sa, obiectul bărbăţiei sale pricinuindu-i multe necazuri.

Nichifor Bortă are şi el o decodare interesantă: „Nichifor” înseamnă „purtător de victorie” (în greacă „nike” =”victorie”, „phoros” = „purtător”.

Dacă adăugăm numele de familie, „Bortă” înţelegem că Nichifor Bortă este un „MF” (Mascul Feroce).

Să remarcăm „ardenţa” titlului, toţi cei trei termeni fiind incendiari: A arde, foc, dragoste, care este atât ardere, cât şi foc (din nou obsesia triunghiului).

Mai mult, chiar  grafic avem un triunghi cu vârfurile în O, O -1 şi O – 2 (arz-O, fOcul, DragOste).

Inutil să vă spun ce anume sugerează din punct de vedere „O”!

Şi pentru că am amintit de grafică să notăm grafica excelentă contrapunctică asigurată de Leonte Popescu (şi alţii).

O grafică esenţializată, redusă la doar câteva linii, eterată, dezinvoltă, feminină, care contrazice convingător, ironic şi necesar pasta, magma materialului lingvistic al textului lui Moroşanu.

Aş spune chiar că imaginea siluetelor este prima iluzie care derutează cititorul.

Să mai spunem că această carte este scrisă totuşi „pour les connaisseurs” , asemenea unor băuturi alese, vechi, preţioase.

Cartea lui Andrei Moroşanu este un omagiu adus Centenarului prin limgaj.

Căci Unirea nu s-a făcut doar ca într-un joc de logo sau de puzzle prin adăugarea unor suprafeţe (să le spunem „teritorii”), ci a fost una de cuget şi se simţire românească.

Ori cugetul şi simţirea se pot regăsi doar în limbă.

  Lucian STROCHI