Aparent, cartea lui Petru Chirică nu invită la lectură din cauza titlului său neutru, valabil pentru orice octogenar care se hotărăşte să-şi scrie şi să-şi publice „memoriile.”

E numai o primă impresie, contrazisă violent de conţinutul   şi de stilul cărţii. Un conţinut incitant, cu ambiţii „totalitare”; un stil alert, punctat cu mult umor.

În căutarea satului pierdut, autorul foloseşte cele mai neobişnuite metode, de la studierea unei cărţi religioase, la contactul cu Arhivele Statului, cu martori, cu profesori doctori, cu oricine îi poate furniza o informaţie. Şi pe măsură ce se iniţiază, vechimea satului Prăjeşti, din comuna Secuieni creşte. Sunt amintite diferite date între care 1809, 1762, 1815, 1803, 1755, 1612, 1558, 1428. Această ultimă dată îi este comunicată de prof. dr. Doru Mihăescu, care îl anunţă că a găsit în  volumele I şi VI ale colecţiei  Documenta Romaniae Historica, o atestare „tot sub numele de Costinţi, în anul 1429 şi sub numele de Prajea, în anul 1428, în timpul lui Alexandru cel Bun.” (Costinţi şi Prajea –nume mai vechi ale satului Prăjeşti.) În legătură cu numele: multe localităţi au nume precum Pârjol, Ardeoani –sugerând un incendiu de proporţii în zonă). Sunt evocate multe alte nume între care Ion Neculce, Nicolae Cartojan, Ioan Mateiu Ghica-Voievod…

Dar autorul nu se mulţumeşte cu aceste datări, ci, asemenea unui veritabil detectiv, caută urme „toponimice”. Apar pe rând Gloduri, Dumbrava Scurtă, Dumbrava Lungă, Cetăţuie, Valea Lupului, Valea Craiului, pădurea Chisc (Pisc), Codru, Hârteşti, Cărămidărie, Şes, Perdele, Ocoale, Coşere, Porcăria, Imaşul Cailor, La Moară…

Autorul explică numele de Prăjeşti printr-o poreclă: „Denumirea reprezintă o poreclă, dată unui om sau se referă la un teren ars, probabil de soare. Ea s-a păstrat până astăzi pentru un sat din judeţul Bacău (din Zona Podul Turcului), aici existând, în nordul judeţului şi un alt Prăjeşti. În cazul lui Prăjeşti (al nostru sau cel din judeţul Bacău), s-a ajuns mai întâi la Prăjescu „cel din Neamul lui Prajea”, apoi la pluralul Prăjeşti.”

Interesant este şi un pluguşor „personalizat”: „Vă urăm de la Prăjeşti / Unde-au fost moşii domneşti/Unde Vodă aduna/ Vitează oaste a sa…”

Există ipoteza frumoasă, interesantă, aceea  că numele ar putea proveni şi de la focurile pe care le aprindeau moldovenii pe Dealul lui Vodă, „mesajul focului era unul Mobilizator, oastea locului se aduna în Obârşia Orbicului, şa poalele acelui deal.”

De altfel pe Harta toponimică ce deschide volumul, Izvoarele Orbicului, în număr de 4 alcătuiesc o palmă: „Cele patru pârâiaşe par a fi degetele de la mână, care se unesc, parcă, în degetul cel mare. Eu le-aş spune Palma lui Dumnezeu”.”

A doua istorie este cea a moşiilor. Prăjeştii aparţineau până în 1755 domnitorului Ioan Matei Ghica, apoi între 1755-1815 vornicului Iordache Roset, din 1815 sărdarului Gheorghe Negruţ, în 1870 au fost vânduţi boierului Neculai Solomon, străbunicul dinspre mamă a acad. Răzvan Theodorescu.

Treptat cartea devine o cronică şi un  pomelnic, conţinând câte un arbore genealogic pentru fiecare familie mai importantă, inclusiv cea a autorului desigur. Apar de pildă pentru familia Solomon Constantin, episcopul Melchisedec Ştefănescu, Toader, Todiriţă, Cristea, Jorj, Constantin, Grigoriţă, Elvira… Arborele genealogic al familiei Chiriţă este şi mai stufos şi aproape imposibil de  urmărit, din cauza numărului mare de copii pe care îl avea fiecare familie.

Dar nu e vorba doar de aşa ceva ci de relaţii, fapte, întâmplări hazlii sau tragice, o adevărată viaţă care palpită în hotarele acestui sat ce devine treptat mitic.

Copil fiind, Petru are antenele orientate în toate părţile, înregistrând sonor şi fotografic tot ce se întâmplă în sat, îndeosebi ritualurile legate de marile treceri prin viaţă ale omului: naşterea, botezul, căsătoria şi nunta, primii copii, dar şi bătrâneţea şi moartea.

Aici scrierea devine pe drept cuvânt irezistibilă, interesând în cel mai înalt grad.

De fapt trebuie să fac două mărturisiri. Prima se referă la regretul meu sincer de a nu mă fi născut într-un sat, ci la oraş. Din această cauză s-a retezat cordonul ombilical care mă lega de o lume tradiţională, cu alte legi, mult mai profunde decât cele ce apar într-un oraş grăbit.

A doua se referă la faptul că fiind profesor de serviciu într-o zi am auzit pe un elev „înjurându-l” pe altul, făcându-l „ţăran.”

L-am luat deoparte pe respectivul elev şi pe parcursul unei pauze i-am vorbit despre calităţile ţăranului român, despre faptul că el simte natura, vremea, că are o relaţie mai strânsă cu cosmosul decât un orăşean, că are un calendar al său în care intră atât credinţele păgâne cât şi cele religioase, că este mai adaptat decât un orăşean la vicisitudinile vieţii, că are o logică mai profundă şi mai sănătoasă decât a noastră.

Se pare că pledoaria mea a avut efect, fostul elev fiind acum un ziarist care pledează pentru frumuseţea satului românesc, într-o revistă de prestigiu.

Iată de ce, pentru mine, orăşanul,  cartea lui Petru Chirică mi s-a părut mai mult decât interesantă.

Iată câteva fragmente revelatoare: „La ţară, după primul an de nuntă, apărea şi primul copil. Părinţii stăteau cu sufletul la gură, să vadă de ce parte era. Dacă era fată, atunci mama se gândea la zestre, îşi planifica teren pentru cânepă; dacă nu aveau, cumpărau câteva oi şi încet, încet pregăteau zestrea, care presupunea un întreg ritual. Dacă era băiat, atunci sarcina înzestrării revenea mai mult tatălui. Acesta chitea un loc de casă, pe măsură ce copilul creştea, pregătea lemnul necesar şi dacă avea posibilităţi, chiar o ridica.”

Memoria autorului este extrem de precisă. Iată un fragment din capitolul intitulat „Strămoşii”: „Fiind născut în anul 1813, Constantin (străbunicul -1813; bunicul, Vasile -1853; tata, Ion-1892; eu, Petru Chirica -1944), se căsătoreşte aici cu Safta Nistor din Hoiseşti, comuna Mărgineni –Neamţ. Satul acesta se află la vreo cinci km de satul meu natal. Străbunica era tot slujnică, la curtea boierească. Mai trăiesc bătrâni în Hoiseşti care ştiu că suntem rude”.

La capitolul Părinţii intrăm în rămurişul arborelui genealogic: „Bunicul meu patern, Vasile Chirica, a avut trei surori: Ileana, necăsătorită, Anica, căsătorită Andrunache şi Smaranda, căsătorită Cojiţă, ambele în satul alăturat –Bârjoveni. Bunicul a avut şase copii: Gheorghe, căsătorit cu Agripina Ciofu din Unceşti –sat apropiat. Au avut cinci copii: Natalia, Valeria, Ioan, Maria, Dorica. O altă soră a lui tata a fost Maria. Căsătorită în Bârjoveni, cu Ion Tamba, a avut doi copii: Maria şi Cezara, care au rămas orfani de mici, mama lor pierzându-se la vârsta de douăzeci şi şapte de ani.” (…) „Al doilea frate a lui tata a fost Vasile. (…) A fost căsătorit cu Alisica Zaharia. Au avut patru copii: Remus, Iulia, Vasile şi Rhea-Silvia. Sora tatei, Aguriţa, căsătorită cu un militar, Anghel Pletea, a avut trei copii: Mircea, Aurica şi Elvira, cea din urmă fiind mama sculptorului Florin Mircea Zaharescu. Constantin a fost mezinul familiei, care a rămas şi moştenitor, căsătorit fiind cu Elena Cojocaru, din satul Miron Costin. Au avut trei copii: Dan, Vasile şi Mădălina.(…) Ion, tatăl meu, s-a născut la 17 august 1892.” Impresionant, nu?

Capitolele Strămoşii şi Părinţii au un inedit epilog în versuri intitulat Perpetuare din care reproduc o strofă: „Mă simt că-s doar o picătură/Din fiinţa oaselor, străbună/Şi deci, din obligaţie divină/Eu vă cinstesc pe toţi, din rădăcină.”

Ritualurile sunt respectate cu sfinţenie şi sunt încărcate de simboluri. Iată descrierea unui ritual de nuntă: „Se scoate apoi zestrea din casă, întâi icoana, apoi oglinda şi lada de zestre, pe care se vor clădi darurile. De ce întâi icoana? Pentru ca să plece fata cu Dumnezeu înainte. De ce apoi oglinda? Pentru a nu-i mai rămâne acasă nici măcar imaginea din oglindă, nici oglinda care o ajuta să se gătească pentru hore. Astfel, să nu se ajungă niciodată la despărţire. În car, un grup de femei (rude de-ale mirelui)surori, mătuşi. Lângă ele, o nelipsită sticlă cu ţuică, pentru a-şi drege glasurile. Pe măsură ce se scot din casă lucrurile de zestre, ele anunţă, strigă şi chiuie, uimite de bogăţia zestrei şi lăudând efortul celor care au produs-o: Asta-i perna cea dintâi,/A să steie căpătâi, Asta-i perna cea pestriţă/A să steie sub cosiţă.//Văleleu, mă doare-n spate,/Ridicând la perni pătrate./Văleleu mă doare-n şele, /Ridicând la lăicere.”

Se strecoară şi aluzii licenţioase, spuse de cele „slobode la gură”: „Asta-i mireasa cei nouă/Şi-a să-i crape pruna-n două”. Corul, adică alte femei, le răspunde: Las să-i crace pruna-n două/   C-aşa ne-a crăpat şi nouă”.

A doua parte a amintirilor este tristă. Primul Război Mondial, al Doilea Război Mondial, venirea ruşilor, seceta, alte cataclisme, dar poate cel mai mult tulburarea ordinii sociale, au distrus satul românesc, a falsificat şi anulat raporturile fireşti dintre oameni. A fost distrusă „talpa ţării”, cea care de veacuri însemna chiar poporul român. Cooperativizarea, mecanizarea, parvenitismul, distrugerea fizică şi morală a tot ce însemna valoare, au fost urgii care s-au abătut asupra tradiţionalului sat românesc. O dictatură, cea regală, a fost înlocuită de o alta, mult mai dură, cea comunistă. Această transformare, această degradare e surprinsă obiectiv, sobru, dar cu o durere mută de către autor. Pentru cei de la oraş, pentru cei născuţi după acei ani de prigoană, lucrurile par basme, de domeniul fantasticului, incredibile. Şi totuşi, aşa au fost.

Au fost mutilate destine, au murit oameni, s-au degradat iremediabil raporturile fireşti dintre oameni, a dispărut omenia şi ospitalitatea, au dispărut valorile tradiţionale, româneşti, înlocuite de altele, de import. Toate acestea sunt surprinse magistral de către Petru Chirică. Dacă la început culorile satului sunt pastelate, luminoase, senine, treptat  se ajunge la „alb, negru, gri,” cum inspirat se numeşte un capitol al cărţii, tente expresioniste, nervoase, grăbite.

O carte de amintiri, cu multe evocări (colective, dar mai ales individuale) şi care ne îndeamnă la multe reflecţii.

Petru Chirică nu e un scriitor: e mai mult decât atât, un rapsod.

Lucian Strochi