Ne-am obişnuit, atunci când citim versuri semnate de poeta Eva Lazea, să găsim texte cu tăietură impecabilă, cu structuri fixe (catrene, terţine, distihuri), cu specii  clasice, precum sonetul sau rondelul, mai mult, cu un autor capapil să se joace subtil şi inspirat cu forma, semănând din acest punct cu George Topârceanu, cel din „Parodii originale”.

Prin urmare, poeta reuşea exerciţii de simpatie cu diverşi poeţi, parodiindu-i, parodia fiind, în acest caz, şi o formă de salut colegial.

Remarcam în acele versuri o anume seninătate, o impersonalizare a expresiei şi a conţinutului, semn al unei reale distincţii.

Volumul de faţă apare într-un registru cu totul nou, poeta devenind gravă, patetică, implicată, realizând o lirică patriotică de cea mai bună calitate.

A renunţat (măcar în parte) la facilităţile formale ale versului cu rimă, atentă fiind acum doar la „discursul său”, pe care şi-l doreşte cât mai uman, cât mai românesc.

„Blestemul hotarelor” este, să recunoaştem, un titlu inspirat, fie că e vorba de un hotar vremelnic dintre două entităţi ce nu pot fi despărţite decât formal, brutal, abuziv, fie că e vorba de o limitare.

Hotarul nu înseamnă altceva decât izolare până la urmă, atunci când nu e vorba de o delimitare istorică, ce implică diverşi factori precum tradiţiile, limba, religia, administraţia, armata şi o conştiinţă de neam, de apartenenţă la acel neam.

Poeta devine un Cronicar unele versuri amintind chiar de cele ale altor Cronicare din vechime. Primul text din volum devine definitoriu pentru „tonul” general  al discursului poetic, al vocii auctoriale, a Eului poetic: „Pe piatra sfântă de hotar/ am stat și-am plâns,/de milenii vântul cel hoinar/doar DOINE-n el a strâns.//Pe malul râului ce duce /în vadul lui doar lacrima amară/am stat, am vrut să se usuce/durerea de pe-ntinsa țară.//În valurile ce curg la vale/ același grai se regăsește/al meu, al tău și-al dumitale/pe două maluri – românește.//Ni-s slabe corzile ce cântă /și uneori mai cade una/când inima se tot avântă/prin fazele ce-și schimbă Luna.//Ne ținem doru-n buzunare,/iubirea cântă imnul țării –/două maluri stau hotare//apa spală mâlul neuitării.//S-a amestecat nisipul cu prundiș/să prindă-n ziduri dragostea de neam/să ne iubim doar pe furiș/să nu mai fim nici cum eram.//Veniți voi, tineri, de departe /să-ntindem poduri între maluri/durerea care ne desparte/să prindă-n ea aceleași idealuri!” (Pe piatra sfântă). Piatra sfântă devine o piatră totemică, o stelă, un „bord”, un loc al permanenti amintiri. Textul este desigur şi o artă poetică implicită.

Precum Oltul lui Goga (sau Crişurile aceluiaşi), sau Nistrul şi Tisa lui Eminescu, Prutul Evei Lazea apare ca un râu fundamental: „Apa lui curată și albastră/ curge către mare în limba noastră.//Râu cu apă cristalină/ poartă în adânc lumină,/lumină condensată din stele/să lumineze dorurile grele”. (Prutul).

Într-o anaforă impresionantă, perfectă, poeta îşi ierarhizează opţiunile şi dorinţele: „prin răni trecem bariere/prin durere urcăm scări/prin iubire ne înălţăm/prin credinţă ne iluminăm/ prin cântec ne descătuşăm /prin cunoaştere ne regăsim” (Treptele vieţii). Treptele cuprind câmpurile lexicale semnificative, într-o impecabilă logică a iubirii: răni –durere-iubire-credinţă-cunoaştere; trecem –urcăm-ne înălţăm – ne iluminăm –ne descătuşăm –ne regăsim… Regăsirea, adică identitatea e mai puternică decât rana, durerea, iubirea, credinţa şi chiar cunoaşterea. Ea înseamnă trecere, urcare (ascensiune), înălţare (fizică şi spirituală) Iluminare  şi descătuşare. Adică libertate.

Dar treptele pot însemna şi descensional, o iniţiere inversă, o reîntâlnire cu valori morale şi de patrimononiu considerate pierdute: „sub trepte de lumină/am găsit urme străbune/din ele ţâşneau /razele sfinte//străbunii /vorbeau din morminte/în aceeaşi limbă/ce n-a fost uitată//în cor îngerii /psalmi ne cântă/  chemarea cea sfântă//doar piatra mai spune/  blestemul hotarelor” (primul vers, subliniat constituie şi titlul poemului, aşa cum se întâmplă cu majoritatea textelor poetei). Tot în acest text găsim o sintagmă repetitivă, cu mare valoare poetică (invenţia e străveche o folosea şi Homer când vorbea de „Aurora cu degetele trandafirii”: piatra care spune, dar mai ales  „cântă”  blestemul hotarelor (să recunoaştem că aici evorba şi de un oximoron cu totul neobişnuit, dar explicabil prin înţelepciunea ancestrală a acestui popor: „Apa trece, pietrele rămân”. Apa, fie că e vorba de un fluviu sau un râu, de timp ca metaforă poate trece, dar piatra este eternă; pietrele de hotar sunt piramidele eternităţii noastre, iar timpul se ştie nu se teme decât de piramide. Prin urmare piatra, prin chiar statornicia sa cântă un blestem.

Sunt multe versuri teribile, imagini apocaliptice în acest volum, unele inedite (extraordinară este imaginea sfinţilor îmbarcaţi în trenurile morţii): „au fost/urcaţi din calendare/în trenul /ce nu se mai întoarce/urma lor/o urmă în neuitare//au curs atâtea ape/ din izvoare /ce doineau/DOINE//în vadul   ce-a tăcut/să plângă/malurile înstrăinate”; hiene flămânde/au sfâşiat/harta străbună//aceeaşi cunună/ sfâşie fruntea/când spinii/ împreună/ ţintesc uitarea//marea cheamă/din adâncuri/ când valuri se frământă.

Poeta construieşte inspirat parabole scurte, dar memorabile: „într-un timp/fără de timp/pasărea morţii/îşi construieşte un cuib/ pe coloana cea sfântă//când firele de iarbă ascultă/ cântarea pietrei/ce cântă neîncetat/ blestemul hotarelor/prin spaţii tăcute/trece chemarea străbună/în ea stă scris destinul”; „cu doina /în limba străbună/coboară raze în adânc//peste vatra neuitată/lacrimi/mai plâng // pe creastă /crucea stăpână/în vale stăpânire păgână//în clipa când/piatra cântă/blestemul hotarelor”;

„pereţii pământului/zugrăviţi de îngeri/cântă psalmi//memoria cenuşie/dezgroapă enigme /din clipe abandonate/prin vise rătăcite// iubirea / mereu vie”.

Discursul poetic devine hieratic şi heraldic: „astăzi mă-nchin/mărite voievod/şi vreau să aflu cine/stă-n cetatea de la Hotin//ziduri ce plâng/ cuvinte/ în neuitare/se sting//chemări ce cântă/ sub vechiul zid//sus pe metereze /flamuri se zbat/ în trei culori/ încă mai cheamă/pe frunte le ţine de veacuri /aceeaşi MAMĂ”; „sângele zvâcneşte/sub aceeaşi haină sfântă//Doamne binecuvântă / dreptatea noastră //aceeaşi chemare/ sfarmă piatra/ care cântă/blestemul de la hotare”; „stejarii cresc azi /noduroşi/rădăcinile/ nu mai au loc spre adânc//pietrele cântă/blestemul hotarelor/şi apele plâng//stânca/prin veacuri vorbeşte //pietrele cântă / blestemul hotarelor /în ROMÂNEŞTE //lumina cade doar blândă/pe brazda ce plânge/doina se frânge/peste două maluri”.

Uneori intervine şi deznădejdea chiar dacă e vorba de prolepse: „când visul/nu mai este prezent/în jur şi în tine/cântecul pietrelor/va muri /sub hotarele blestemate/trecutul va plânge/păsările călătoare /nu se vor mai întoarce/vor rătăci/căutând sfere înalte// piatra va cânta/blestemul hotarelor/va primi ecoul/trecutului fără întoarcere //cântec uitat pe portativ”; clipele/ şi-au schimbat direcţia/şovăie să urce/pe noua scală//lumina pătează/tot universul care/strânge în el/de la amiază/ durere şi cântec /doină în neuitare//demult /către seară / trecuse amiaza”,concluzia fiind amară: „Străini sunt paşii pe drum/ când urmele poartă doar scrum.”

Textul pendulează între litanie şi metanie: „am vrut să scriu/ despre mine/mă-nspăimântă gândul/ce vine / când hoarde străine/calcă pământul/cine sunt/de unde vin//pe câmp ciulini/şi pelin//caut adevărul/în adânc // hotarele plâng/ piatra cântă/aceeaşi cântare”, dar şi muguri de speranţă: în ceasul chemării /imagini de lumină/în clopotele sfinte/ce bat /şi sună-n morminte//ceasul chemării//piatra cântă /blestemul hotarelor… /Vieru/ Dabija/  Păunescu//cuvintele se leagă/în hora unirii//pe podul de flori”.

Uneori, concentrarea e maximă, poeta refugiindu-se în haikuuri: corola însetată de lumină/se deschide să bea din ea –/cunoaşterea; tezaurul ascuns în adâncuri/este găsit cu tainica lumină –/IUBIREA.

Eliberată parcă de obsesia hotarelor şi crezând în ştergelea lor fizică şi metafizică, poeta ne propune în ultima secţiune a volumul său „valori umane”, încercând definiţii poetice dedicate artelor şi iubirii: „prima iubire –/asculți doar simfonia ei/zbori cu notele din ea/iar portativele dansează în vals//de undeva din depărtare/o baghetă magică ghidează/doar note astrale”; „arta şi poezia – când arta şi poezia/decad/spirala vieţii nu mai are/nici direcţie/ nici sens/nici înălţare”; poezia /o călătorie între /a fi/şi a exista/când alergi liber/pe câmpul înflorat/te bucuri de miresme/fără să te îmbeţi/asculţi simfonia nemuririi/fără să te rătăceşti/te pierzi în visare/fără să cazi în uitarea de sine//o înălţare către veşnicie/cu făclia minţii libere/trecând prin universuri /încărcate cu note armonioase /irizări şi frumuseţi/ imanente//evadarea din tumultul/cotidian/neînţeles/într-o primăvară/ a spiritului visător; „sculptura/sau redefinirea materiei/în dimensiuni şi valori omeneşti /căutarea echilibrului/care formează simplitatea  formei /într-o unitate/materie – fiinţă/prin care se insuflă viaţă;”arta/sau taina care modelează/spiritul omenesc/credinţa care desăvârşeşte/şi împlineşte trăirea / redescoperirea  frumosului/ bucuria/ lumina/ descătuşarea/libertatea//simplitate şi înălţare”.

Dar poeta se întoarce în/la timp, văzut ca suprem arbitru al existenţei noastre, clepsidra fiind o sinecdocă a acestui apriorism: „clepsidra împleteşte/firele nevăzute ale timpului/ce trec prin templul /eternului//universul veşniciei/îl purtăm în noi/şi noi suntem firele de nisip/din clepsidra timpului”.

Blestemul hotarelor este un volum grav, o biruinţă personală deplină a poetei Eva Lazea.

Într-un bilanţ literar deloc festivist, dar esenţial al Centenarului, acest volum este o piatră de temelie, o piatră care cântă chiar şi când blestemă.

  Lucian STROCHI