MIRCEA BOSTAN ŞI PROFILUL SĂU PSIHOSOMATIC AŞA CUM APARE EL TOMAGRAFIC SAU LA REZONANŢA MAGNETICĂ

Într-o posibilă Istorie a literaturii române de la origini şi până azi, Mircea Bostan s-ar regăsi la capitolul: Ironişti şi fantezişti.

Atât ironia, cât şi fantezia sunt concepte romantice, acceptate tacit sau blamate, dar purtând câteva semne şi însemne uşor recognoscibile, veritabile cicatrici metafizice: un deosebit simţ al conotativului, o democratizare a limbajului înalt până la jargon sau argou, o inteligenţă analogică, asociativă deosebită, o pulverizare a liricului, eul liric pierzându-şi identitatea, un anume fel de a fi al discursului poetic, o lume văzută pe dos sau pusă între paranteze, un imaginar debordant, o agresivitate stilistică tipică marilor timizi.

Un asemenea discurs cultivând surpriza, derizoriul, ineditul şi insolentul au scris poeţi români din toate timpurile: Mihai  Eminescu, A. Mirea (de fapt Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel), George Topârceanu, Ion Minulescu, Marin Sorescu sau  Nichita Stănescu (cel din Agonice).

Ironia poate începe înşelător, cu versuri aparent cuminţi, de „spus cu chitara”, cu rime folclorice, monorime adică, facilul ascunzând însă enormul, teribilismul obţinut prin epura unei hiperbole augmentative. De reţinut că poetul îşi „datează” poezia, precizând şi locul „comiterii faptei”, oarecum detectivistic. Să precizăm că locul va fi de fiecare dată cetatea muşatină a Romanului, iar datarea (nu ştim dacă e reală, nu avem la îndemână carbon radioctiv) nu se întinde decât exact pe două luni, între 15 decembrie 2017 şi 15 ianuarie 2018, asta ca să intrăm şi noi în jocul poetului: „Cu privirile o mângâia /Când  ochii ei îşi luminau tăcerea./Cu dezmierdări o alinta/Şi-i contura sărut de catifea,/Iar trupul ei şerpuitor războaie declara./Şi fiece bărbat din lumea asta cu râvnă o dorea./În ochii ei se regăsea un spart de cer/Şi epiderma-i din spuma lunii se hrănea,/Iar el ca o statuie-n rugă/O implora să i se dea,/Iar inima de-atâta înfocare/Din balamale-îi scârțiia./Şi ar fi dat averi ca să-i miroase părul/Şi continente ar fi străbătut/ Pentr-un fugar nocturn amar sărut.” Sacrificii Roman,15 decembrie 2017

Relaţia de cuplu aminteşte de mitul androginului, dar şi cel al centaurului:  „O vreme după ce s-au cunoscut/Ca adunaţi erau într-un sărut./Erau mereu împreunaţi,/Când el deasupra-n rol de călăreţ/Şi chiar era o vreme când se întâmpla/Să călărească avându-l şa pe el şi ea.” Nu vreau, n-am chef Roman, 18 decembrie 2017

Portretul iubitei este şi el neconvenţional, amintind de acea „iubire de Neanderthal” de acum mai bine de trei decenii. Interesant, Mircea Bostan combină arta (Brâncuşi, Poarta Sărutului”, cu iubirea pătimaşă de mahala acolo unde iubirile sunt autentic pătimaşe (cuţitul în rană) şi cu iubirea cosmică, obţinând inedit o „venere şi madonă” contemporană: „Eşti primitiv de frumoasă!/Eşti mai frumoasă decât /Dăltuirea lui Brâncuşi în Poarta sărutului!//Vei învârti cuţitul în rană fără îndurare,/Şi mă vei întâmpina cu ultimul sărut/Al iubirilor moarte?//Şi în vreme ce astrele vor descinde în palma mea /Îţi voi povesti despre cataclisme, nerespirări şi ursite…” Eşti Roman, 25 decembrie 2017

Operă de artă, doamna din tablou demitizează mitul biblic, Eva acoperindu-şi goliciunea cu frunze de ceai verde în locul viţei de vie, rochia de noapte înlocuieşte rochia de seară şi sfârşeşte prin a se împerechea cu…rama, fiind de altfel „doldora de incertitudini”: „Coborâtă din tablou/Era  doldora de incertitudini./Şi timorată de prezenţa oamenilor/Întrebă şuierând printre buze:/Oare cum o fi vremea diseară?/Cu ce să mă acopăr?/Cu frunze de ceai verde,/Ori cu muşchi şi licheni?/Cu rochie de noapte!/Că e şi sobră şi funebră,/Că de aia îi şi zice de seară,/Nu?//Doamna se înălţă graţioasă în tablou/Şi se împereche cu rama.” Doamna din tablou Roman, 26 decembrie 2017

Geneza şi mitul păcatului original, bine puse în pagină, sunt şi sursa unui protest legat de „rotunda proprietate de a gândi”: „Din haos lumi se plămădiră/Şi alte lumi în haos se sfârşiră./Când însă timpul devenirii se ivi,/Încă-nainte de-a se da vederii/Tărâmul inundat de lapte şi de miere,/Noian de neajunsuri/EL le prevesti./Evei dureri la faceri îi sorti/Şi lui Adam pământul i-l făgădui/Să îl lucreze cu ardoare/Şi să se-ntoarcă-n el precum veni./Şi după ce în piele-i dichisi/Din Paradis fără regrete-i izgoni!/Şi astăzi mulţi Adami şi Eve se întreabă:/Nu fu prea aspru Domnul/Pentru ce omul dobândi/Rotunda proprietate de-a gândi?/ Izgonirea din Rai Roman, 29 decembrie 2017

O asemenea poezie e împănată cu aluzii livreşti la „engrame”, precum celebra „madlenă” a lui Proust vinovată de declanşarea memoriei involuntare:„Şi toate miroseau a ea!/Mirosul ei îl urmărea precum/Madlena lui Proust./ Şi toate miroseau a ea” Roman, 30 decembrie 2017

Peisajul devine reificat, prezenţa umană fiind doar contemplativă: „Era vraişte precum un şiret neînnodat,/Ca un şir de cocori isterizaţi de ceaţă.” Efect de suficienţă Roman, 31 decembrie 2017

Portretul iubitei distruge limbajele (ştiinţific: sinusoide, impecabil, linii de fugă) literar (comparaţii: frumoasă ca un răsărit de soare, îţi zbura prin minte ca un fluture, albastră ca speranţa), refugiindu-se într-o metaforă: „Frumuseţea ne lasă muţi” sau „nu ne mai putem găsi cuvintele din cauza emoţiei”: „Dialoga cu împrejurimile./Exuberanţa îi dădea un aer regal,/Şi când se identifica cu sinusoidele /Devenea fascinantă!/Pătrundea în boabele de struguri/ Şi din scurgerea sa /Viţa de vie devenea mai dulce/În zodia începuturilor.//Buzele i se arcuiau impecabil pe cuvinte/Şi ochii îi scânteiau de poezie./Era frumoasă ca un răsărit de soare/Şi îţi zbura prin minte ca un fluture./De pe liniile de fugă/Devenea albastră /Ca speranţa/Sculptată între braţe.” Geneză Roman, 31 decembrie 2017

Lucian Strochi