Natalia Rusu este, pentru romaşcani, replica feminină a profesorului Gheorghe A. M. Ciobanu.

Ambii se bucură de un imens respect printre conorăşeni şi asta nu doar pentru că au ajuns în rândul longevivilor.

Alintată cu „pseudonimul” NATA, dedicându-i-se chiar versuri, scriitoarea este o memorialistă redutabilă,  deloc subiectivă (lucru rarissim!), spunând lucrurilor pe nume şi pe bune.

Ultima sa carte intitulată oarecum enigmatic şi provocator „Altfel de amintiri” este structurată curios, în două secvenţe logice mai mari şi anume prima dedicată nobilei arte a educaţiei şi cea de a doua fiind de fapt un roman jurnal epistolar având ca temă iubirea.

Prima secvenţă prezintă lumea şcolii dintr-o perspectivă inversă, adică nu din banca elevului, ci de la catedra profesorului.

Evocările sunt liliale, extrem de umane, omenia fiind de fapt calitatea esenţială a naratoarei.

Sunt zece povestiri scurte, unele evocatoare, gen Oameni cari au fost de Nicolae Iorga, sau Masa Umbrelor a lui Ionel Teodoreanu, sau Umbre a  scriitorului ieşean Aurel Leon, dar şi amintiri din adolescenţă cu dramoletele de rigoare. Autoarea are umor, o nostalgie bine filtrată şi este un observator atent atât a mediului, cât şi a sufletului.

Fata morgana este însă o nuvelă ca dimensiune (mai puţin de 80 de pagini), dar un roman de analiză prin intensitatea sentimentului.

Interesant, autoarea expune un caz de neînţelegere, pe care îl trăieşte o prietenă, Marina, despărţită de iubirea ai astrală, Valentin, transferă deci persoanei a III-a naraţiunea.

Ce e curios în această scriere e faptul că, deşi se petrec multe lucruri groaznice, de neînţeles astăzi, cum ar fi „repartizarea” unei familii exilate în trei centre diferite, adică mama într-un oraş, fata în altul şi tatăl în al treilea, sau exmatriculările pentru „origini nesănătoase”, acestea trec doar ca elemente de fundal pentru povestea de dragoste absolută.

Marina şi Valentin sunt Dafnis şi Chloe, sau Paul şi Verginie, sau una dintre acele iubiri ce au dat un sens nou dramaturgiei sau poeziei.

Îi va despărţi în cele din urmă moartea (Valentin murise cu 10 ani înainte de momentul când Marina află de moartea sa, iar Marina pleacă în căutarea iubirii, a adevărului şi al dovezilor, un fel de Vitoria Lipan prin dârzenie).

Semnificativ şi cred deloc întâmplător, acţiunea se petrece îndeosebi la Bălţăteşti, localitate ajunsă celebră printr-o altă poveste de dragoste, care a dat primul roman analitic din literatura română şi anume „Adela” de Garabet Ibrăileanu.

Mai e un lucru inedit: nu doar depărtarea sau familia neînţelegătoare îi desparte pe cei doi, ci de vină (parţial) e chiar protagonista, Marina având o „dublură” malefică, glacială, insensibilă, în timp ce prima Marina pare a fi iremediabil îndrăgostită.

Altfel de amintiri pleacă dintr-un Omagiu adus de autoare Domnului  Profesor (fără identitate, deci poate purta orice nume!), continuă cu o Fosilă, Coana Aglăiţa, profesoară de muzică, cea care consemna în Jurnalul clasei în dreptul elevului Gheorghe o frază uluitoare, de un umor cosmic: „Azi, 28 februarie… elevul a fost dat afară pentru că guiţa, imitând pe profesoară”, apoi cu o „Bestie Umană” cu doi protagonişti aflaţi în cuplu, Valentin şi Mircea.

„Lecţia de pedagogie”  scoate în evidenţă un domn Vucea, pe numele său Grigoriu, un profesor zbir ce are ca adversar un băieţel, Moraru: „mic, umil, un moşneguţ în miniatură”. Evident dreptatea va fi de partea „copilului cu ghete ponosite”.

Amuzantă e povestirea A fost odată la Gâdinţi unde eroina este o învăţătoare care predă la simultan şi căreia i se cere şi o activitate …extraşcolară. Exasperată îi va spune că cei şase copii ai săi sunt „activitatea mea extraşcolară”.

Duioasă, parcă evocând o perioadă romantică din viaţa unei urbe de provincie e schiţa Ofiţerii. Finalul e neaşteptat, directoarea pactizează pe inculpatele turnate de pedagogă (o doamna Cucu veritabilă, având desigur şi ochelari).

O dramoletă este Decepţie, unde profesorul Mihai Piculiţă este un veritabil MF (Mascul Feroce), deşi e scund şi pirpiriu, pentru că e singurul bărbat la o şcoală cu 600 de leve şi o cancelarie de 43 de profesoare  şi două pedagoge!

Dar cea mai simpatică povestire este „Crăticioara”, o profesoară ducând obiectul cu pricina pe sub haine pentru a putea mânca şi ea ceva cald, întrucât şi ea preda în două ture la simultan şi nu avea tâmp să ajungă în pauză acasă.

O carte de mici dimensiuni, de abia 120 de pagini, dar cu multă viaţă, moralitate şi înţelegere în ea. Şi repet ceea ce domină ca ton volumul este adânca, înţeleapta umanitate a autoarei.

Lucian STROCHI