CERUL FLUID

În volumul Cer fluid, Mihai Niculiţă nu-şi (re)neagă o origine… poetică ce pleacă dintr-un tradiţionalism ce se fereşte totuşi să aibă accente sămănătoriste sau poporaniste, necăzând nici în capcanele gândirismului. Prin urmare vom consemna nostalgia după un sat pierdut, un genius loci, un adevărat spirit al locului unde poetul se simte cu adevărat plenar, la adăpostul oricăror vicisitudini: Satul meu de la capătul lumii,/Unde cândva am fost uitat în destin,/Unde traiul e rânduit de pătrarele lunii,/ Satul meu nu-i doar un toponim.//Satul acesta-i un nume,/Aşezat în sufletul meu,/Satul acesta-i o lume, /Spre care dorul mă duce mereu.//Satul acesta-i o lume, /În care eu avusesem un rost,/ Aici mă voi întoarce fără nume, /Să-i cer cândva adăpost//. Capătul lumii, p.7

Viziunea propusă de poet e interesantă: satul cu vatra sa este etern, imuabil, fix, iar cerul e „fluid”, adică adăugând lichidului curgerea.

Spiritualitatea, înţelegerea adâncă a existenţei umane se face în trepte, fiecare realitate (frunza, apa, ninsoarea, piatra, norul) ducând în final la omul fără noroc: Să fii frunză care pleacă,/Să fii apă ce se-neacă.//Să fii ninsoare nătângă,/Să fii piatră-n apa-adâncă.//Să fii nor ce stă pe loc,/Să fii om fără noroc. Blestem, p.8

Versuri pot fi simple, telegrafice chiar, dar conţin de fiecare dată adevăruri esenţiale:

A înflorit cireşul tăiat,/Casa cea mică a fost vândută, /E mult de când m-ai uitat,/Fată frumoasă şi tăcută. Cireşul tăiat, p.11

Înregistrăm şi o ieşire din contingent, din cotidian, depăşirea unui spaţiu-limită sau chiar a limitei: Cercul e o linie ce separă,/Lumea dinăuntru de lumea dinafară.//Îl obţii dacă tai un copac,/Îl descoperi, aruncând o piatră-n lac.//Cercul e o curbă ce se-nchide,/E unda din apă, ce veşnic se divide.//Cercul e ochiul ce nu doarme,/Sublimat de diametre şi coarde. Cercul, p.13

Dar cel mai bine poţi cuprinde întregul dacă acesta este redus la miniatural, un microuniversul, rimând cu lumea copilăriei: Pe spate-n iarba crudă am să şed,/Şi mă va paşte fără milă botul unui ied.//E imposibil să mai plec de-aici,/Sunt prizonierul unei armate de furnici.//Legat sunt de păianjeni şi nu pot să merg,/În coastă sunt rănit de cornul unui melc.//De sus, din ceru-acoperit de frunze,/Sunt atacat de un desant de buburuze,//Sub mine sapă un tunel în labirint,/Greieri care mă leagă-n frânturi de cânt. Desant de buburuze, p.15

Şi iată pierderea cuvintelor, ca o consecinţă a dezrădăcinării (fenomenul e real, trăit de cei care se desparte o vreme îndelungată nu doar de ţară, ci şi de limbă): Cuvintele refuză să mă mai ajute, /Vin greu spre mine, ca din altă limbă,/ Se-nfiră liniar pe o îngustă punte,/ Caducitatea frazei nu o schimbă.// Peste acest imperiu m-aş fi dorit stăpân,/ Şi iată că nimeni aici nu mă ascultă,/ Cuvintele din lexic nu mă mai susţin, /Toate sunt substantive comune care mă insultă. Refuz, p.16

O frumoasă declaraţie de dragoste conţin versurile următoare: N-am putut să-ţi scriu nici un rând,/Cei din jur mă mint că mi-e bine,/Dar eu sunt bolnav, sunt suferind,/Mi-e dor necontenit, mi-e dor de tine.//Nu ştiu dacă-n locul unde mă ţin,/Este spital sau este închisoare,/Ştiri de la tine aici nu vin,/Orele sunt lungi şi chinuitoare. Cei din jur, p.17

Melancolia poate fi evidenţiată de o interogaţie retorică, de o acoladă elegantă: Singurătatea spre care toate mă îndeamnă,/Să fie oare-un început de toamnă? Prea devreme, p.18

Dar nu trebuie să vedem în Mihai Niculiţă doar un poet defensiv. Adesea versurile sale se inflamează, transformându-se într-o diatribă necruţătoare: Aici ne cerem voie să trăim, /Plată n-avem pe munca noastră, /Câştigul nostru îl cerşim,/ Trudim să-mbogăţim o castă.//La cârma ţării se rotesc doar ei,/Mereu în scaune se-aşează/Adunătură de hoţi şi derbedei,/Zadarnic ţara protestează. Protest, p.20

Un accident simbolic, curios, amintind de Omul care şi-a găsit umbra al lui Cezar Petrescu, nuvelă inspirată se pare din Peter Schlemihls wundersame Geschichte a lui Adelbert von Chamisso, cunoscută şi sub numele Omul care şi-a pierdut/vândut umbra. De altfel umbra este un motiv literar des întâlnit în literatura română (Umbra mea, Sărmanul Dionis de Mihai Eminescu, De vorbă cu necuratul de Ion Minulescu, Omul şi umbra de Oscar Lemnaru etc.). Aici umbra este nu doar un dublu al poetului, ci chiar existenţa sa cea reală: Te aşteptam într-o toridă zi de vară,/Într-o haltă uitată şi murdară.//S-a întâmplat din garnitură să plece un vagon,/Şi umbra mea să fie surprinsă la peron.//Şi nimeni nu a tresărit în haltă,/Când umbra mea de roţi e sfârtecată.//Şi nimeni nu ţi-a dat de ştire/Şi nici nu s-a făcut reconstituire.//O umbră violent de tren a fost tăiată,/Un accident de care n-o să vorbească nimeni, niciodată. Accident, p.21

Altădată satul şi iubirea sunt  două amintiri „gemelare”: Iubirea mea o pun şi-acum,/Aceeaşi cale s-o străbată,/Peste un sat acoperit de fum,/Să caute mereu aceeaşi fată.//Perechea ta de ochi căprui,/Frumoşi de n-au fost alţii niciodată,/Rămaşi acum în seama nimănui,/Rămaşi să-i poarte altă fată.//Mai mult ca sigur şi acum/Ferestrele de ger îngheaţă,/Zăpada şterge orice drum,/Şi ochii tăi frumoşi s-acoperă cu ceaţă. În seama nimănui, p.22

Amintind cam prea mult de Arghezi, asistăm la pendularea între credinţă şi negarea ei, temă argheziană predilectă în Psalmi: Eu niciodată n-am ajung în cer/Rămân în tină şi mă rog şi sper/Aşa mi-e dat să fiu şi să rămân/Mereu smerit, dar otrăvit de-un gând păgân.//Trăind între credinţă şi tăgadă,/N-am să ajung la Tine niciodată,/Te rog pe tine, Doamne Sfânt/Aşează-mă pe nouri, între cer şi pământ. Psalm I, p.23

Interesantă poate fi şi o întoarcere în timp, trecutul invadând prezentul, prin recul: Veni-va joi sau poate vineri/Că ziua-i scurtă şi caducă/Poştaş bătrân să îmi aducă/Vraf de scrisori din anii tineri.//Dar în cutia de scrisori,/Ce-aşteaptă-n poartă răbdătoare, /Eu n-am găsit nicio scrisoare,/Sosesc mereu numai ninsori. Poştaşul p.28

Şi iată o artă poetică, de fapt un portret al poetului, semiironic: Pretind c-am locuit în inexistente sate,/Vorbesc mereu despre iubiri neîntâmplate/Văd gerul desenând pe geamul meu stafii, /Şi-mi inventez mereu biografii./…/Ţin în secret un catalog cu fluturi,/Atribui un destin identic la oameni şi la lucruri./Visez în dosul vorbelor, visez pe picioare/Refuz s-accept orice sinceritate, din pudoare. Denunţ, p.35

Poetul simte acut nevoia de mit, dar şi de scoaterea satului din mit şi ancorarea lui în istorie: Un nume greu de rostit,/Un loc de care nu s-a auzit/Un bordei de lemn, nelocuit/Până la vremea de cosit./Başpa, un nume ce vine din mit/Un loc ce rămâne mereu părăsit/Un loc unde visez să fiu găzduit,/Loc de refugiu pentru sufletul meu obosit. Başpa, p, 42

Agresiunea amintirilor poate fi rezolvată suav: În această lume lipsită de durată şi statornicie/În care m-am lăsat ademenit de nevăzut şi  de fictiv/S-a rătăcit odată cu mine casa din copilărie/În care-a trebuit s-apar cândva intempestiv. Cerul fluid, p.43

Următoarele versuri sunt aproape o ghicitoare, normal tot în accente şi ritmuri populare: Merg pe sârmă şi nu cad/Trec prin flacără nu ard.//Trec prin apă nu mă-nec,/Frică mi-i să merg pe sec.//Merg prin ploaie şi nu simt,/Drumu-i larg şi-mi pare strâmt. Imposibilul drum, p.45

Parabola e cultivată subţire, mai mult ca  o metaforă geamul putând fi bariera, zidul, capcana, spaţiul limită sufocant: Între mine şi viaţă există un geam/De văzut nu l-am văzut niciodată,/În zilele mele triste, îl presimţeam/Când fiecare dorinţă îmi era refuzată. Vitraliu, p.47

Asistăm uneori şi la o reificare a autorului, adică la o antipersonificare: Sufletul meu e un pod vechi/pe care nimeni nu mai trece/Pe el întârziau îndrăgostiţi perechi/Acum e măturat de vântul rece. Pod vechi, p.48

Şi acum o superbă definiţie a unui orăşel de provincie, un loc unde nu se întâmplă nimic: Localitatea în care m-am izolat,/Est o ezitare între oraş şi sat.//Prin oraşul acesta haotic şi trist,/Nu cred să fi trecut vreodată un turist. Oraş de provincie, p.52

Sarcasmul poate fi uneori  100%: Plăcuţi guvernelor din orice vreme/oamenii statistici sunt cetăţeni fără nume/Care rezistă cuminţi temperaturilor extreme/Care nu-şi doresc nimic pe această lume. Oameni statistici, p.56

Înregistrăm şi o parabolă a vehiculului dintre două lumi (barca mitică a lui Charon, trăsura la Eliade, trenul etc.): Pe vale trece-o sanie tăcută/Merge pe-o urmă în zăpada dispărută.//Nu ştie cine-o mână şi unde să se ducă/Vin fulgi de peste tot şi drumu-i o nălucă.//Sania aceasta ce umblă prin nămeţi şi prin ger/Poate rătăcită să ajungă-n cer.//Sania şi  drumul urcă lin/Sus, spre ceruri, unde urcă toţi şi nu mai vine.//Oameni şi cai, ce-au trecut prin stihii/Bucuroşi sunt, c-au ajuns în rai şi sunt vii. Sania, p.60

Un poem frumos, o parabolă impresionantă, aproape biblică, o replică la mitul lui Narcis este următorul: Prinsesem doar găleata-n mână/Şi chipul meu scăpase în fântână.// „Dă drumul la găleată, fă ceva/Altminteri chipul tău se poate îneca!”// Stăteam încremenit lângă ghizdea/Şi chipul pe cerul din adânc se legăna.// S-a dus găleata într-o secundă,/Şi-a spart oglinda cea rotundă.//Am tras-o cu putere-n sus/Avea în apă chipul meu ascuns.//Şi am băut în grabă, însetat -/În apă chipul meu era amestecat.// „Să nu beţi, acolo s-a înecat un băiat/Deşi noi i-am spus, deşi noi l-am strigat.”//Din spate se vocifera mereu,/Doar eu murmuram, beţi, acesta este trupul meu! Fântâna, p.62

Despărţirea de adolescenţă poate fi un motiv tratat de poet cu seriozitate şi melancolie filtrată printr-o fină ironie: S-a strigat catalogul, nu era nicio absenţă,/Diriginta ne anunţase, lăcrimând discret,/Că toţi cei prezenţi ieşisem din adolescenţă/Şi că puteam pleca din internat fără bilet. Ultima oră, p.63

O altă parabolă, de data aceasta a muntelui biblic Ararat, una dintre cele mai impresionante descrieri ale acestui munte: Numai privit departe pare adevărat/Acest munte peste care nu se poate trece,/Prin el niciodată apa n-a săpat/Pentru el gravitaţia nu este lege.//Nimeni n-a reuşit niciodată să-l urce/ Nimeni n-a reuşit să-i dea ocol/Până la crete numai gândul se duce,/Vârful lui este cenuşiu şi gol. Muntele Ararat, p.65

Adevăratul adversar al poetului, al oricărui poet adevărat rămâne timpul: Timpul concret trece neobservat/Trecerea timpului abstract mă devastează. Abandon,p.66

În Cer fluid Mihai Niculiţă devine tot mai mult un poet al profunzimilor şi al esenţelor, fie că e vorba de satul natal, de iubire, de amintire.

Lucian STROCHI