În noul său volum, al treilea, intitulat oarecum neutral şi poate din această cauză enigmatic Pomul din curte, Mihai Niculiţă îşi exprimă nostalgia pentru satul natal, această atitudine fiind una constantă, satul devenind o utopie: Satul pe care şi-acum îl iubesc,/N-a mai avut nevoie de mine,/A trebuit într-o zi să-l părăsesc,/Însoţit de ploaia de toamnă şi dorul de tine. Toţi m-au uitat, p.7

După cum, revenirea la vârsta de aur sau la vârsta inocenţei, a copilăriei este o ucronie: Aş vrea să se întoarcă acea vreme,/Când nu ştiam să scriu şi să citesc,/Când nu primeam pentru acasă teme,/Şi fără să-nţeleg nimic, trăiam firesc. Renunţare, p.69

Lumea satului are sonuri, ritmuri şi versuri populare ceea ce creează o atmosferă autentic rurală chiar dacă satul apare ca o proiecţie în cer, satul fiind unul sideral: Stea ascunsă după stea,/ Unde-ai dus dragostea mea? //Uşă cu cheia pierdută, /Unde-i mândra mea tăcută?// Poartă veşnic încuiată, /De ce-i mândra-ndepărtată?//Soare-ascuns după pădure/Cine-o putea să mi-o fure?//Streaşină înlăcrimată/O voi mai vedea odată? Uşa cu cheia pierdută, p.20

Plecând dintr-un cunoscut cântec popular, poetul ajunge la un poem tulburător despre dragoste şi natură, după o triadă esenţială: femeie-frunză-poet: Marie, Marie, /Ia să-mi spui tu mie,/ Care frunză ştie,/ Vântul când adie?//Marie, Marie,/ Ia să-mi spui tu mie,/ Care frunză ştie,/Bruma timpurie?//Marie, Marie,/ Ia să-mi spui tu mie,/ Dacă frunza ştie,/Ce-i o veşnicie?//Marie, Marie,/Ia să-mi spui tu mie,/Care frunză cade,/ Vântul când nu bate?//Marie, Marie,/ Ia să-mi spui tu mie,/Care frunză zboară,/Şi nu vrea să moară?//Marie, Marie, /Ia să-mi spui tu mie,/De ce mor uitate, Frunzele uscate?/Marie, Marie, /Ia să-mi spui tu mie,/ Care frunză pleacă,/ singură pe apă?//Marie, Marie,/ Frunza ruginie,/Pleacă-n pribegie.//Marie, Marie,/Care frunză pică, /Nu se mai ridică.//Marie, Marie,/Dragoste târzie… Marie, Marie…pp.26-27 Versurile capătă accente de litanie, de monodie, de cântec şoptit.

Alteori limbajul popular îngemănează (pentru a câta oară?) omul şi natura, într-o doină de jale impresionantă prin tonul totuşi reţinut: Mama mea când m-o născut,/Greu omăt o mai căzut.//O fost omăt troienit/Pe lume când am venit.//O tot nins şi-o bătut vânt,/Când am venit pe pământ.//O fost omătul cât poarta,/Şi mi-o fost amară soarta.//N-am avut în vatră foc,/Şi-am trăit fără noroc.//Când norocu-o-trecut podu//O fost ploaie şi-o fost glodu.//Când norocu-o-trecut râu/Pentru mine-o- fost târziu.//O fost frig şi o fost ceaţă,/Şi nu l-am văzut la faţă. Doină, p.33

Un interesant colind se sprijină pe anafora „noi”, impunându-se viziunea antinomică, antagonistă, oximoronică aproape, dar cu un final deschis: Crengile-s acoperite de ninsoare, /Noi colindăm despre livezi în floare.//Gerul face pod de gheaţă peste râu/Noi semănăm prin case bobi de grâu.//Orizontu-i invadat de fulgi nomazi,/Noi punem mere roşii în geamuri şi în brazi.//Şi viscoleşte cu petale albe-afară /Că nu mai ştim de-i iarnă sau e primăvară. Colind. p.44

O caracteristică a poetului este capacitatea sa neobişnuită, aceea de a transforma în poetic un eveniment banal, intrat în rutină, poezie ocazională de cea mai bună calitate, formulă utilizată cu succes şi de Adrian Păunescu, pe urmele a ceea ce Goethe numise „poezie ocazională”, fără nimic peiorativ desigur: S-a anunţat oficial că vine iarna,/Aer polar va năvăli peste noi,/Va trebui să schimbăm haina,/ Ceasul va trebui să-l dăm înapoi.//Să-ntoarcem timpul cu un ceas,/ Ca şi cum timpul s-ar supune,/Şi s-ar lăsa, în urmă tras/ Şi noi l-am putea descompune.//Dar dacă tot spun oficialii, că se poate,/Atunci să facem ceva mai mult/Să-l dăm c-o zi, să-l dăm c-o noapte,/Să-l dăm dincolo de-nceput.// Ora de iarnă, p.38

Liceul se va bucura de toată atenţia autorului, fiind, dincolo de o clădire, o trecere, o stare de spirit: Liceu, vârstă ingrată şi ani posomorâţi,/Ne-au scos pe poartă prea devreme,/Şi ne-au trimis în lume, unde nu suntem primiţi/Şi unde nimeni nu vrea să ne cheme. O şcoală, p.45

Uneori trimiterea este explicită, cu un peisaj uşor recognoscibil (e vorba de Liceul (Colegiul Naţional) Petru Rareş din Piatra-Neamţ: Învăţam la un liceu fără elevi repetenţi,/Aşezat lângă un parc cu arbori inocenţi./…/O poză ultimă în faţa Muzeului de Artă,/Ne despărţeam fără speranţă, fără ceartă…//În catedrală se murmura o liturghie bizantină,/Peste povestea noastră se lăsa o cortină.//Lângă turnul cu clopot şi cea,/Spuneam iubirii noastre bun rămas. Despărţire la Catedrală, p.10

Desigur „Liceul” a devenit celebru şi prin scrierile unor Mircea Eliade, Ion Minulescu, dar mai ales George Bacovia. Şi pentru că am evocat acest ultim nume, să consemnăm şi o „replică” tulburătoare la statuia lui Bacovia din Bacău: L-au scos, scheletic şi însingurat, pe o platformă imensă,/L-au imortalizat aşa cum a trăit, solitar în lumea burgheză.//Cu capul plecat, nu în semn de respect, ci învins de puternicii zilei,/A refuzat să le ceară clemenţă, a refuzat să accepte umilinţa milei.//Stă pe această piatră uriaşă, cu  mâinile la spate, semn că refuză scrisul,/A sperat că proletarii în care credea îi vor aduce paradisul. Statuia lui Bacovia, p.53

Găsim în volum şi ecouri din lirica eminesciană, o tandreţe specifică a acestuia: Cu mâna delicată îmi acoperi ochii,/Şi-ncet de mine fruntea încerci să ţi-o apropii. Iarnă timpurie, p.11

După cum, printr-o formulare eminesciană ne întâlnim cu donna angelicata, dar şi cu „îngerul de pază”: Unde privesc ochii tăi verzi?/S-ar putea să treacă îngerul de pază,/Iar tu să nu apuci să-l vezi,/Sau să-l confunzi c-o rătăcită rază.//Se uită ochii tăi sfioşi  spre pragul uşii,/Pe unde îngerul părea să fi trecut,/Spre norii de nuanţe cenuşii?/Sau poate doar mi s-a părut.//Chiar dacă uneori te-nverşunezi şi îl alungi,/El se fereşte numai, nu se-ndepărtează/Desface aripile albe şi prelungi/Şi stă supus şi amplu te veghează. Înger de pază, p.14

Să consemnăm şi un psalm, tributar totuşi ideatic şi prin expresie lui Arghezi: Rătăcit sunt, Doamne, şi te strig,/Între noi însă e un zid de întuneric şi de frig./Strigă mereu şi cei de jos şi cei de sus,/Dar toţi rămân fără răspuns. Psalm II, p.55

Elegantă e axioma  (şi contraaxioma): cartea e o viaţă, viaţa e o carte: Prea strâmtă-i pagina, prea scurtă este-o carte,/Când este vorba despre viaţă şi moarte.//Sunt scurte zilele şi nopţile din săptămână,/Se-ngălbeneşte la netimp, hârtia scrisă, de sub mână.//Se stinge litera lăsată în urmă de creionul grăbit,/Se duce-n amintire şi-n uitare tot ce am trăit.//Fug literele înapoi către cuvinte,/Şi lasă pagina pustie şi cuminte. Restrângere,p.63

Criticii literari au remarcat câteva atribute comune ale poeziei lui Mihai Niculiţă: sensibilitate, „acurateţe, sinceritate, dorinţa de a descoase cu ochi discret şi ursuz memoria şi viaţa imediată” (Cristian Livescu), faptul că „poezia este cântec şi de aceea el şopteşte un cântec nesfârşit, pe care îl transmite prin versurile sale cititorului” (Emilian Marcu), o lirică lipsită „de ambiguitate, tonul poetului fiind franc” (Gheorghe Ţigău), poezie îmbrăcată în haine de metrică populară (Constantin Tomşa) „un elegiac romantic și un moralist clasic”, „pentru el, ca și pentru noi, poezia este beteșug și meșteșug” (Petruş Andrei).

Mihai Niculiţă este un poet cu o experienţă literară remarcabilă; el topeşte câteva experienţe lirice mai vechi (Eminescu), mai noi (Arghezi, Bacovia), poeţi interbelici tradiţionalişti precum Ion Pillat sau Vasile Voiculescu, distilându-le de experienţe lirice contemporane lui (Adrian Păunescu, Ileana Mălăncioiu).

De multe ori expresia e surprinzătoare şi convingătoare: câte un neologism mai neobişnuit nu dărâmă edificiul liric, ci îl armează, îl consolidează, îl modernizează.

Uneori Mihai Niculiţă „întronizează” cuvintele, alteori le aruncă realului imediat, limbajului jurnalistic, nu în ideea de a le distruge, ci de a le căli.

Mihai Niculiţă priveşte lumea şi natura cu ochii unui copil şi o judecă molcom, ca un bătrân înţelept. E un muntean şi a învăţat de la munte valoarea tăcerii, dar şi măreţia crestelor şi înţelepciunea ecoului.

Lucian STROCHI