A doua parte a volumului e mult mai diversă, pierde din unitatea tematică, dar câştigă tocmai prin diversitate, prin schimbarea discursului, prin tonurile diferite. Iată astfel deruta celui desprins din universul său rural, dezrădăcinarea, rezolvată ironic, aproape fantastic, Mihai Niculiţă rămânând un rural sau cel mult un om de şantier, un navetist: Am locuit o vreme într-un oraş suspendat/Între satul natal şi cerul înstelat.//Un teritoriu ce nu aparţine nimănui,/Aici fiecare ceas înregistrează timpul lui.//Stă peste el un cer acoperit cu nouri sferici/La colţuri sprijinit pe turle de biserici.//De-aici se pleacă fără bun rămas/Şi fiecare inimă bate ca un ceas.//Pe vremuri făceam naveta cu un tren interstelar,/Circula noaptea şi oprea în staţii foarte rar.//N-avea întârziere de-o clipă niciodată/Deşi uneori părăsea fără motiv calea ferată.//Nu demult am primit un apartament mobilat,/Situat deasupra satului din care am plecat.//Nu mai fac navetă, nu mai stau prin gări/Citesc poezie, beau cafea amară şi fumez ţigări. Repartiţie, p.44

Acum apare şi o critica adusă generaţiei tinere şi mai puţin tinere. Versurile sarcastice, sunt o adevărată diatribă: Vrem tot mai repede şi tot mai sus/Nimic din ce primim nu e de-ajuns;/Orgoliile noastre sunt enorme,/Visăm mereu numai reforme./Nu ştim nici de respect, nici de ruşine./Noi contestăm orice şi pe oricine/Ne rezervăm cu insolenţă dreptul/Să nu mai acceptăm prezentul;/…/Vrem ţară nouă, vom vedea cum o numim,/Ne deranjează limba ce-o vorbim;/ Cărţile voastre sunt desuete, sunt rurale,/Vom renunţa curând la manuale; Daţi-ne voie! p.45

Există într-un frumos pastel, o rezolvare inedită a satului părăsit, uitat,vixtimă a industrializării, a migraţiei spre oraş: Satul din care ploile pleacă şi vin,/ Satul năpădit de urzici şi pelin.//Satul din care ploile vin şi pleacă,/Satul străjuit de pădure şi apă.//Sat despre care nu se mai ştie nimic,/Sat devastat de vânturi şi de frig.// Sat spre care nu mai duce nici un drum,/Sat fără garduri, fără case, fără fum.//Sat lipsit de prezent şi de viaţă,/Sat acoperit de zăpezi şi de gheaţă.// Nemaiputând singurătatea s-o-ndure,/Satul acesta s-a lăsat devorat de-o pădure. Devorat de pădure, p.46

Înregistrăm şi un protest vehement îndreptat  împotriva jefuitorilor, a hoţilor de lemn:

Aş vrea s-ascund pe veci pădurea,/Să nu las urme, să nu las semn,/S-o scot din calea hoţilor de lemn/Şi-n ea să nu mai intre nimeni cu secure.//M-aş duce-n lume, mult departe/Aş vrea s-aduc acasă brazii toţi,/Tăiaţi de-afacerişti, tăiaţi de hoţi,/Pădurii risipite să îi fac dreptate. În calea hoţilor, p.47

Un monolog adresat al unui cal transformă poemul într-o fsbulă modernă, fabula devenind treptat o odă despre libertate. Nu întâmplător este ales simbolic calul animal mândru,simbol terimorf şi psihopomp, dar şi simbol al vieţii şi al luminii: Sunt un cal care paşte singur pe hat/N-am fost niciodată înhămat.//Am sărit din ţarc, am trecut râul,/N-am răbdat niciodată frâul.//N-am fost cal împiedicat,/Nici în lanţ n-am fost legat.//Am fost înfometat şi biciuit,/Dar niciodată potcovit.//Nu am trăit în herghelie,/Singur alerg pe deal şi pe câmpie.//Sunt ademenit cu paie şi cu grâu,/Dar ştiu că vor să-mi pună frâu.//Nu ştiu ce-nseamnă hipodrom,/Dau cu copita când văd om. N-am nici nume, nici titlu de nobleţe/Nu mi-a vorbit nimeni cu blândeţe.//De pe tabla de şah am fugit,/N-am acceptat nici un gambit.//Sunt cal troian ce paşte pe-nserate,/Dar nu departe de primejdiile din cetate. Singur, p.49

Dar răzvrătirea poate fi şi a vântului, nu doar a calului:  Vântul mi-a dat prin frunze semn de răzvrătire,/Sub orizont lumina a devenit tot mai subţire./Au primit ordin grabnic de plecare/Şi rândunelele şi cârduri de cocoare. Zbor, p.56

Volumul atacă acum diverse motive, cum ar fi nostalgia adolescentină trăită la maturitate: Liceul meu din celălalt veac,/mai urc şi-acum platou-nalt.,/În uniformă nouă şi grăbit/Uitând că părul  i-a albit.//Nu mai ştiu banca şi nici clasa,/Am părăsit pentru o zi familia şi casa,/Ca să devin din nou elev,/Acum când am păşit în noul ev.//M-aşez în bancă singur şi tăcut,/De nimeni nu mai sunt recunoscut./Sunt iarăşi în şcoala de sub stele/Întors în vremea visărilor rebele. Veacul ce a trecut. p.52

Uman, tulburător, poetul se roagă într-un impresionant Tatăl nostru pentru viaţa sa:

Dă-mi, Doamne,viaţa cea de toate zilele şi toate nopţile,/Mai răbdă-mă o zi şi nu-ncuia nici uşile, nici porţile.//Mai lasă-mă o zi în liniştea de-acasă,/Pe dealuri fânul s-a făcut de coasă.//

Căldura de afară anunţă miezul verii,/Netulburate sunt adâncurile tăcerii.//Mai dă durata acestui timp grăbit,/Să-mi termin, Doamne, câmpul de cosit.//Mai lasă-mi, Doamne, zilele promise,/O noapte să mai dorm în câmpul cu narcise.//Să mai ascult cocoşii ce anunţă zorii /Şi voi pleca la toamnă cu cocorii. Psalm 4, p.57

Ruga este profundă, mai ales că pe planul realizărilor scriitoriceşti, poetul are îndoieli. De fapt e ironic, scriind o „Criticilor mei”  în variantă personală: Mi se spune să nu mai scriu,/Întrucât am început prea târziu,/Că ce scriu este desuet,/Că nu am stofă de poet.//Ar trebui să stau deoparte/Să nu mai scot încă o carte,/ /Să-i las pe cei ce au talent,/Că  nu fac parte din curent. Somaţie, p.58

Unul dintre cele mai valoroase poeme ale volumului, o parabolă a ascensiunii, biblică şi umană, amintind de Un om pe nişte scări a lui Adrian Păunescu şi de biblica Scară a lui Iacob, dar cu rezolvări personale, impresionante, halucinante chiar, este acesta: M-au îndrumat pe calea dreaptă,/Să urc o scară fără nicio treaptă.//Urma, în ceruri, raiul să m-aştepte,/Dar eu păşeam în golul dintre trepte.//Mi-au arătat doar scara norocoasă,/Nu şi cărarea de-ntoarcere acasă.//Trebuia să urc din nor în nor,/Spre un cer lunecos, mişcător.//Dar norii se-aşezaseră în stive,/Iar cerurile erau multiple, succesive.//Nu-mi dădeam seama unde sunt,/O întindere ce nu era nici cer şi nici pământ.//Ar fi trebuit s-ajung, venise seara/De jos mi se striga c-am greşit scara. //Ar fi trebuit s-ajung, venise gerul./De sus mi se spunea c-am greşit cerul. Psalm 5, p.61

Cine poate scrie asemenea versuri este un poet adevărat.

O gedankenlyrik, asemănătoare cu cele mai bune reuşite de Panait Cerna este următoarea: Eu veşnic am rămas o rădăcină,/n-am mai ajuns copac cu frunze şi cu flori,/Nicicând n-am mai văzut lumină/Ferit am fost de ger şi de ninsori.//Deasupra mea a fost mereu pământ/Am pot visat să-l pot străpunge, Dar asta a rămas numai un gând,/Nicicând afară n-o să pot ajunge.//Pe lângă mine bănuiesc copaci/Cu trunchiuri şi ramuri viguroase,/Pe lângă eu ard roşii maci/Şi rugăciuni spun frunzele sfioase.//N-o să mă smulgă vântul niciodat‘/Îngheţul îmi va fi mereu străin,/Dar nu voi fi de păsări căutat,/Nici stele n-am să văd pe cer senin. Nicicând, p.62

Dar alături de rădăcină poate exista şi un colind „sideral” cu fiori metafizici şi aburi thanatici:  Lumea râde şi petrece/ Doar la mine casa-i rece.//Peste tot lumină, viaţă/Doar la mine floride gheaţă./Peste tot lumină-n geam/Numai eu pe nimeni n-am.// Aştept luna-n cer să iasă/Lumina să-mi intre-n casă.//Copii să treacă prin zăpada neumblată,/Să-mi murmure colindele de altădată.//Târziu când somnul mă cuprinde,/Vin cei ce nu mai sunt, să mă colinde.//Să mă colinde cei ce mi-au fost dragi/Eu să-i întâmpin, să le dau colaci. Crăciun, p.64

Tot o poezie fără rimă, cu verbele puse la participiu şi la gerunziu şi întărită de metafore nominale este Schit părăsit p.65: Un schit în adâncul pădurii/Părăsit de călugări,/Locuit doar de îngeri,/Vieţuind doar în icoane./, Ascunşi de fumul gros ce s-a depus./Sunt o prezenţă evidentă, dar impenetrabilă./ Prezenţa lor de fapt este o absenţă./ Glasurile lor sunt pentru noi tăcere.

Dar iată-l şi pe Sisif în variantă modernă, descensională şi  cu final fericit. Un  mit devenit basm: Luase târnăcopul-n mână,/Cu gând să sape o fântână.//De când îl ştiu, acolo sapă,/Dar pân-acum n-a dat de apă.//Ar fi putut să cheme-un fântânar/Să nu mai sape singur în zadar.//Se-nverşunează, n-acceptă nici un sfat/Şi sapă fără încetare în pământ uscat.//Fântâna lui era prea strâmtă şi adâncă/În loc de apă-a dat de stâncă.//Nu mai era fântână, ci abis/Dar el nu renunţa la vis.//Într-un adânc pe care nimeni nu îl ştie/El va găsi-ntr-o zi izvor de apă vie. Zădărnicie, p.68

Dar gustul întregii creaţii este unul amar: Lumina asta n-o să ţină mult, /Chiar pusă-n candelabru sau în sfeşnic/O va-nghiţi-ntunericul tăcut/Căci numai întunericul e veşnic. Efemeră, p.69

Mihai Niculiţă este un poet matur, folosind cu parcimonie mijloacele şi figurile artistice. El cultivă o monotonie calculată, de cântec şoptit, asemănătoare monocromiei din pictură. Simplitatea la care a ajuns e de multe ori exemplară.

Iar unele din parabolele sale, ar fi demne de orice antologie de profil.

Lucian Strochi