Istoria poeziei coreene începe cu date precise: în 1403 se creează aici prima tipografie din lume cu litere metalice, iar în 1446 se elaborează alfabetul naţional coreean, Coreea desprinzându-se de „tirania” culturală a Chinei. Ca şi la japonezi, primii poeţi coreeni au fost conducătorii militari sau marile personalităţi administrative. Se remarcă, în acest secol de aur al culturii coreene, creaţia poetului  Cion-Ciol (1536-1593), guvernator al tuturor provinciilor muntoase din Răsărit, acesta fiind considerat unul dintre cei mai importanţi poeţi coreeni din toate timpurile.

După mai bine de aproape două secole de înflorire a artelor şi îndeosebi a poeziei, societatea coreeană de la curte devine un nod de intrigi şi e caracterizată printr-o atmosferă insuportabilă, impunându-se denunţul, corupţia şi şantajul. Poeţii se retrag în aşa numita Şcoală a fluviilor şi lacurilor –Kanhomunhak – care propovăduia retragerea în mijlocul  naturii, dispreţul faţă de demnităţi publice, glorie, exaltând cultul simplităţii depline. Principalul reprezentant al acestei şcoli, care domină tot secolul al XVII-lea este marele poet Iun-Son-Do (!587 -1642), al doilea mare maestru al poeziei după Cion-Ciol. Timp de trei secole (secolele XV-XVII) e cultivată cu obstinaţie sigio –o poezie de doar şase versuri (trei distihuri), cu versuri de o lungime variabilă, nu mai mare de 16 silabe totuşi. Sigio are corespondent cultural în formele poetice ale Lyu-şe din China (4 distihuri), Tanka (5 versuri), kaikai (3 versuri) şi senryu (17 silabe).